Trandafirii din oraș

Nicu, îndrăgostit, peste puteri, îi dăruia flori, în mod frecvent, Georgetei, o colegă, impasibilă, din mai multe motive, la avansurile lui inocente. Trandafirii din rondurile primăriei erau prada lui favorită. Într-o zi, prins când îi rupea, abia a scăpat de amendă.

Pentru „Romeo”, sentimentul de dragoste pe care-l nutrea era imens, îl proiecta în cer, departe de cele pământești, cu atât mai mult cu cât „Julieta” nu deținea un castel, ci un BMW SH (ale cărui frâne erau asigurate, nu de lichidul adecvat, ci de spirt).

Pe cât de mândru era de gesturile sale de curtoazie, pe care le sonoriza în diverse grupuri, pe atât de prudent, cu teamă să nu mai audă despre cele exagerate anterior, devenise, când a întâlnit-o pe Mariana; trecuse în alt rol, al omului sobru, departe de copilării meticuloase. Cam de un metru șaptezeci, cu părul pe spate, brunet și cu țigara mereu între degete, zâmbitor și dornic să fie încurajat că este atrăgător, Nicu se metamorfozase, ca entitățile, din opera lui Ovidiu, în stane de piatră sau ca Ion (din celebrul roman al lui Liviu Rebreanu), care, pentru a-și etala noua poziție socială, deprinsă prin înavuțire, „umbla cu pașii mai rari pe uliță”.

Dacă l-ai fi pus pe Nicu față în față cu sine, pe el, cel din goana după trandafirii din oraș, cu acela „potolit”, în umbra iubitei care-i acorda respect, el însusi, din condiția soțului care va fi devenit, se va fi roșit mai tare decât petalele glăsuind în van despre ceea ce numai lui i se părea fatal, dragostea aiurea pentru Georgeta („Gigi” – cum i se mai spunea).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *