Sonet în metru antic – „Anii”

Anii s-au dus ca un stol de ninsori,
Fulgerând peste tâmple, fără urme,
Nici i-am oprit, nici nu le-am spus pe nume –
Umbra lor tremură-n tăceri de sori.

Zilele vin, dar nu mai sunt cărări,
Vremea îmi dă ce nu mai pot cuprinde:
Un timp străveziu, în care nu se prinde
Nicio dorință, niciun glas de ieri.

De m-ar chema tăcerea într-o zi,
Aș merge-n ea ca-ntr-o pădure goală,
Fără regret, fără întors priviri.

Căci viața trece, limpede va fi –
Ca apa rece, clară și domoală,
Când toamna pleacă fără amintiri.

Sonet – „Anii”

Anii s-au dus fulgerând peste umeri,
Nici nu i-am strâns, nici pus în amintire,
Umbra lor trece fără vreo sfințire,
Ca fumul stins din lampa unor nume.

Vremea-mi mai dă, tăcută, în oglindă,
Zile ce ard, dar nu-nflăcărează,
Timpul se scurge, nu se încetinează,
Când moartea-n zori, cu pas domol, colindă.

De-ar fi să plec, n-aș întreba nimic,
Căci tot ce-am fost e apă clară, rece,
Și-a curs, cum curg izvoarele spre veci.

Sfârșitul vine-n pas aproape mic,
Fără furtuni, cum toamna lin se trece –
Fără dureri, fără cuvânt să pleci.

Sonet – „Amfiteatrul dintre lumi”

M-am trezit pe scenă, într-un amfiteatru,
Cu fețe arse-n flăcări de sub mine –
Strigau cenușă, cu dureri haine,
Rugându-mă să plec, să-mi scap aratrul.

Alții, din rândul patru, cu alint
Mi-au zis: „Rămâi, e rece-al tău mister,
Ne-nvăluie cu amintiri de cer,
De casa vieții dusă-n labirint.”

Deasupra umbrelor vedeam sfori fine
Ce le conduceau tainic, lent, domol –
Cuvintele zburau cu greu spre mine,

Căci mantii de aur, cu plumb în interior,
Apăsau spirite ce-au fost sublime...
Dar eu trăiam un „A!” purificator.

Lansarea de astăzi marchează apariția unei lucrări importante pentru memoria orașului nostru: „Cultura și spiritualitatea comunității evreiești din Craiova și relațiile cu Biserica Ortodoxă Română”, semnată de Ionuț Adrian Pătularu.

Această carte nu vorbește doar despre o comunitate, ci despre Craiova însăși – despre felul în care aici, în acest oraș, identități diferite au conviețuit în tăcerea gesturilor simple: un salut pe stradă, o colaborare între oameni, o vecinătate trăită cu discreție și demnitate.

Ionuț Pătularu reușește ceva rar: să ne aducă împreună trecutul și prezentul fără a judeca, fără a idealiza, dar cu o blândețe care vine, probabil, din dubla sa calitate – aceea de homo religiosus și de om al cercetării.

Citind această lucrare, înțelegem că spiritualitatea nu aparține exclusiv unei religii sau alteia. Ea aparține omului. Iar când două spiritualități – cea evreiască și cea ortodoxă – se întâlnesc, rezultatul este o pagină de istorie locală, dar și o lecție de umanitate.

Autorul reconstituie, cu sensibilitate umană, chipul unei comunități evreiești care a contribuit la cultura, economia și viața socială a Craiovei. În paralel, scoate în evidență modul în care Biserica Ortodoxă Română a întreținut, de-a lungul timpului, relații de respect și de colaborare cu această comunitate.

Ritualurile, sărbătorile, valorile morale, dar și momentele de cumpănă sau de solidaritate sunt tratate cu finețe, într-un stil clar și echilibrat, care invită la reflecție. Este o carte care nu doar informează, ci modelează, care nu doar povestește, ci inspiră.

Lucrarea este echilibrată, documentată și bine structurată. Autorul nu face judecăți, ci pune faptele într-un context mai larg, din care reiese clar că această coexistență a fost una marcată de respect.

Este o carte care poate interesa istorici, teologi, dar și cititori obișnuiți, curioși să exploreze trecutul orașului nostru. Mai mult decât atât, e o invitație la cunoaștere – o cunoaștere calmă, rațională, fără clișee.

Îl felicit pe autor pentru această contribuție și vă invit să descoperiți în paginile cărții nu doar o istorie de nișă, ci o parte reală și importantă din identitatea Craiovei.

Vă mulțumesc.

Plasarea în curentul literar

Comedia O scrisoare pierdută, scrisă de Ion Luca Caragiale și jucată pentru prima oară în 1884, se înscrie în curentul literar al realismului, prin spiritul său critic, prin observarea atentă a societății contemporane autorului și prin modalitatea artistică de a surprinde realitatea în formele ei cotidiene, fără idealizare. Totodată, piesa poate fi asociată și cu satira, o specie cultivată cu predilecție de realismul românesc, prin mijloace comice de redare a realității și prin finalitatea moralizatoare.

În primul rând, piesa reflectă veridic realitățile politice și sociale ale epocii – în speță, viața politică provincială din România sfârșitului de secol XIX – prin intermediul unui limbaj adecvat, al unor caractere recognoscibile și al unor situații inspirate din cotidian. Caragiale se dovedește un fin observator al mecanismelor politice, al comportamentelor umane, reușind să redea cu precizie atât ridicolul personajelor, cât și absurditățile sistemului politic.

În al doilea rând, piesa este construită pe baza unei viziuni critice, ironice, prin care autorul demască falsitatea, demagogia și corupția clasei conducătoare. Utilizarea comicului de limbaj, de situație, de nume și de caracter accentuează trăsăturile negative ale personajelor, înfățișându-le ca pe niște tipuri umane universale, ceea ce întărește valoarea morală și socială a operei.

Tema acestei comedii

Tema centrală a comediei este viața politică dintr-un oraș de provincie, dominată de ipocrizie, corupție, jocuri de culise și incompetență. Caragiale analizează și denunță degradarea instituțiilor democratice, reducerea politicii la un joc al intereselor personale și manipularea opiniei publice. De asemenea, se conturează în subtext tema conflictului între aparență și realitate, dar și cea a conservării puterii cu orice preț, în pofida moralității sau a competenței.

Prezentarea a două secvențe din piesă care să ateste tema

O primă secvență semnificativă este ședința Comitetului electoral, din actul I, în care Zaharia Trahanache, Ștefan Tipătescu, Agamiță Dandanache și alți reprezentanți ai puterii discută despre candidatul partidului guvernamental. Această scenă relevă, în mod exemplar, mecanismele de manipulare din sfera politică. Alegerea candidatului nu ține cont de competență, de dorința electoratului sau de binele comun, ci este rezultatul unei înțelegeri între personaje, în funcție de interese personale. Tipătescu, deși prefect, susține o candidatură în numele unei alianțe oculte, iar Trahanache, cu un calm ipocrit, acceptă compromisul. Dialogurile abundă în fraze bombastice, clișee politice și nonsensuri, care subliniază inadecvarea personajelor față de funcțiile pe care le ocupă.

A doua secvență relevantă este finalul piesei, în care Agamiță Dandanache, un personaj caricatural, ajunge, în ciuda incompetenței evidente, deputat. Alegerea sa nu se face în urma unui scrutin cinstit, ci ca urmare a unui șantaj politic. El deține o „scrisoare pierdută” – dovada unei legături intime între Zoe Trahanache și Tipătescu – și o folosește pentru a obține sprijinul partidelor. Prin această scenă, Caragiale sugerează că funcțiile politice sunt acordate nu în funcție de merit sau de votul alegătorilor, ci în urma unor aranjamente de culise. În plus, autorul își duce ironia până la capăt, prezentându-l pe Dandanache ca pe o versiune decrepită a politicienilor români: bătrân, incoerent, prost, dar perfect adaptat sistemului corupt.

Elemente de structură și de compoziție

Titlul piesei, O scrisoare pierdută, are atât valoare denotativă, cât și simbolică. La nivel concret, se referă la documentul care declanșează conflictul – scrisoarea de dragoste pierdută de Zoe. La nivel metaforic, scrisoarea devine un simbol al hazardului, al instabilității și al vulnerabilității aparenței în fața realității.

Incipitul piesei plasează acțiunea în plin context politic și pregătește conflictul: ședința Comitetului electoral introduce atât personajele principale, cât și premisele tensiunii. Acțiunea este construită în jurul unei intrigi clasice – pierderea unui document compromițător – și evoluează în patru acte, fiecare contribuind la amplificarea conflictului.

Finalul piesei este unul aparent calm, dar profund ironic: toate personajele par mulțumite de rezolvarea crizei, chiar dacă ea se face prin compromis și corupție. Publicul, însă, este lăsat cu un gust amar, conștientizând că nimic nu s-a schimbat, iar sistemul rămâne la fel de pervertit.

Compoziția piesei respectă regulile unității de timp, loc și acțiune, dar și regulile comediei clasice, cu personaje tipologice, replici rapide și un ritm alert al desfășurării. Numele personajelor sunt sugestive și contribuie la caracterizarea lor: Tipătescu sugerează superficialitatea, Dandanache – decrepitudine, iar Trahanache – moliciune, compromis.

Concluzie

O scrisoare pierdută este o capodoperă a teatrului românesc, o comedie de moravuri care surprinde cu luciditate și umor acid realitățile politice ale României moderne. Caragiale folosește cu rafinament mijloacele comicului pentru a demasca ipocrizia, arivismul și corupția, construind o piesă în care tema politicului este abordată cu o actualitate perenă. Prin personajele sale memorabile, prin structura solidă și prin mesajul satiric, opera rămâne un reper esențial în literatura română și în conștiința cititorilor.

De dimineață, am mers în biserica la care slujește preotul poet, Cristian Muntean. I-am auzit vocea în difuzoare, încă de la intrare. Lumea stătea la rând, pentru a pune lumânări la icoane. Mulți dintre enoriași îl îmbrățișau.
M-am înscris în rând și am ajuns față în față cu prietenul meu, pe care nu-l mai văzusem de anul trecut, de la turnirul de poezie din Grecia.
I-am cerut niște păștișe. Mi-a recomandat să le stropesc cu vin și să le mănânc până duminică.
S-a dus în altar, de unde s-a întors cu un volum de versuri, pe care l-a publicat anul trecut. Nu mai puteam bea o cafea împreună, fiindcă avea de făcut niște cumpărături, pentru un eveniment.

Cu starea de bine dobândită în urma revederii, am ieșit din biserică și m-am îndreptat spre piața orașului.

Pe seară, am mers în partea nouă a orașului, pentru a intra în mall-ul de acolo. În drumul parcurs pe jos, am zărit Teatrul Sică Alexandrescu, pe care l-am fotografiat. Am simțit o emoție elevată la vederea clădirii.
La intrarea în mall, am manevrat acea ușă rotativă ca în filmele de comedie vechi, din anii ’20 ai secolului trecut, când protagoniștii se șicanau în cadrul ușii.
Pe scările rulante, am văzut fetele de la handbal, echipa Dunărea Brăila.
Nu am luat nimic din magazine. Eram și puțin dezorientat, din cauza amplorii interiorului și a mișcării continue a oamenilor.
Nu am mai revenit la hotel pe jos. Obosisem în plimbarea anterioară… Am luat un taxi. Șoferul era destul de ursuz. L-am întrebat despre stadion. Mi-a spus că nu mai există.
— Nicio șansă! mi-a replicat (după ce i-am mărturisit că sunt din Craiova și sper la… campionat). Va umbla Jiji la arbitri și tot ei vor lua campionatul.
Câtă dreptate! Dar am bănuit că are dreptate, încă de când l-am auzit.

Am mers în Poiana Brașov. Nu am avut unde parca, fiindcă toate locurile erau cu plată și nici nu știam exact ce ar merita vizitat. Am străbătut stațiunea și am remarcat hotelul „Simona Halep”. Apoi, am decis să mă îndrept spre Râșnov.

Pe drumul îngust, am observat câteva mașini de raliu — se pregătea Raliul Râșnov. Am încercat să ajung la Cetate, dar doi inși, care rupeau bilete, mi-au spus că este închisă. Fără să cobor din mașină, am pornit direct spre Brașov. Undeva, deasupra orașului, am găsit un loc de unde să-l privesc de sus și am oprit pentru câteva minute.

Poetul Cristian Muntean m-a sunat din nou, pentru a ne întâlni la o cafea, dar am amânat întrevederea pentru ziua următoare.

Spre seară, m-am îndreptat spre un restaurant unde aveam rezervare. Pe trotuar, în geamul unei case, un copil vindea flori. Era puțin mai mare decât florile pe care le oferea.

În restaurant, am fost plasat într-un loc mai bun. Oricum, nu sunt un adept al decorului vechi, haiducesc, cu ziduri din cărămidă aparentă. După ce am ascultat, din nou, la difuzoare, pe cel care-l imită pe Gică Petrescu, am ieșit gândindu-mă că nu voi mai reveni aici: meniul e mereu același.

Fără să bănuiesc — intrând pe soare —, am descoperit că plouase destul de tare și se făcuse răcoare. Am trecut pe lângă Muzeul de Artă, care tocmai se închisese.

În drum spre hotel, am trecut din nou pe lângă același copil. Aveam un pachet cu mâncare — luasem ceva la pachet — și i l-am oferit. A fost surprins. A spus un „Mulțumesc!” firav. Mi s-a rupt inima pentru copil: era tot acolo, nemișcat. Și florile păreau să fie în același număr.

Opera poetului Ion Cristofor poate fi încadrată, în linii generale, în sfera neomodernismului, cu afinități spre reflexivismul existențial și accente simbolice și expresioniste, mai ales în volumele de maturitate. În primul rând, imaginile poetice sunt adesea vizionare, cu accente mitice sau cosmice, ceea ce apropie lirica lui de o viziune ontologică, frecventă în neomodernism. În al doilea rând, unele poeme evocă neliniști metafizice, spaime abisale sau viziuni ale descompunerii lumii, ceea ce duce spre expresionism. Ion Cristofor nu poate fi redus la un singur curent. El scrie dintr-o poziție de sinteză a tradiției lirice românești postbelice, cu deschidere spre poezia europeană, dar cu o profundă voce personală, care transcende clasificările rigide.

Unul dintre cele mai izbutite volume pe care am avut privilegiul de a le citi în ultima vreme, Peștele de sticlă (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2025), impune o lirică bazată pe observarea nemijlocită a realului. Autorul își extrage materia din spectacolul cotidian, dar o trece prin filtrul unei sensibilități care știe să vadă simbolul acolo unde alții nu surprind decât banalul. Astfel, cerșetorul aflat sub zid, în ploaie, nu este doar expresia unei lipse materiale, ci devine o figură aproape alegorică: nu lipsa unui acoperiș îl determină să rămână acolo, ci frumusețea tristă a ploii, ai cărei stropi îi par monede de argint („Stă ațipit sub un zid / cu mâna întinsă. // Picăturile de ploaie / cad / ca bănuți de argint” – Cerșetorul). Bibeloul în formă de pește, relicvă a unei epoci stagnante, își depășește condiția de obiect decorativ și se încarcă de o tensiune simbolică: prin repetiția inertă a discursurilor televizate, el pare că ar putea prinde viață, sugerând absurdul în care realul și iluzia se confundă („În sufrageria mătușii / pe o dantelă făcută de mâna ei / un pește de sticlă roșie / ascultă mereu / aceleași știri de la televizor / cu politicienii ce ne promit / marea cu sarea. // Luată de val, / mătușa mea crede și ea că într-o zi / peștele va începe să înoate” – Peștele de sticlă).  

Cu un gest aproape imperceptibil, dar încărcat de o greutate simbolică, poetul își leapădă cununa de pe frunte, de parcă ar simți anticipat povara unui premiu dobândit în agora elenă. În adâncurile subconștientului, tresare ideea că la porțile cetății ideale platonice, laurii ar putea deveni stigmat: „Recent întors din călătoria în Grecia / poetul înconjurat de sacre vedenii / și-aruncă în valurile râului întunecat / cununa de lauri / din ce în ce mai îngrijorat / că Platon  îl va alunga din urmă cu biciul / din cetatea sa ideală” (Pisica neagră). Gestul renunțării nu este o retractare, ci o formă de luciditate: e prețul plătit de cel care înțelege că adevărata recunoaștere nu se dă în agora.

Într-o lume sfâșiată de veșnice învrăjbiri doctrinare, unde guvernele se succed prin negație reciprocă, singura constantă rămâne credința – tăcută, dar neclintită, asemenea unui stâlp de lumină în bezna vremurilor. Tradiția religioasă, cu solemnitatea-i ritualică, retrasează anual pașii omenești ai Mântuitorului, ca o aducere-aminte nu doar a patimii, ci și a speranței. Și totuși, pe acest drum sacru, în preajma lui Iisus, umbrele vechilor tâlhari nu încetează să se ivească – mereu alții, dar mereu aceiași în duh, ca o fatalitate care însoțește condiția umană: „În fiecare an / ți se bat alte / piroane în brațe / și rămâi același / blând și iertător. // Doar tâlharii / de dreapta și de stânga / se schimbă / an de an. // Cei pe care noi, păcătoșii, îi alegem” (De peste două mii de ani). În acest raport dintre istorie și transcendență, credința încetează a mai fi o simplă consolare sentimentală și se înfățișează ca o formă de luciditate teologică – înțelegerea că destinul unei națiuni nu se judecă prin extensia teritorială sau prin succesiunea regimurilor, ci prin fidelitatea cu care oamenii au păstrat, neștirbită, în adâncul ființei lor, icoana Dumnezeului celui Viu, așa cum a fost revelat în Hristos și mărturisit de Biserică. Din trecutul istoric, nu dăinuie adesea decât o urmă – o pată de sânge, întipărită pe colțul unei file de caiet școlar, dar pe verso, acolo unde hârtia poartă ecoul nedeslușit al petei, se conturează, parcă în răspăr cu logica strictă a faptului istoric, prezența lui Dumnezeu, ca o pavăză. Dumnezeu rămâne, paradoxal, neînscris în cronici, dar mereu prezent în marginea lor. Pe filele manualelor, se adună evenimentele: bătălii, tratate, răsturnări de regimuri, însă cea mai profundă urmă nu este fapta, ci ecoul ei moral – pata de sânge pe colțul unei foi de caiet, întâmplător uitat de un copil într-o sală de clasă. Pe verso, acolo unde lumina pătrunde filtrat, se întrevede un chip: nu zugrăvit cu aur, ca în icoane bizantine, ci schițat ca o prezență discretă. Deși a refuzat să joace după regulile noastre, Dumnezeu nu intră în conflict cu istoria, dar o însoțește, așteptând ca omul să aleagă între dreptate și arbitrariu, între jertfă și cruzime, între tăcerea complice și cuvântul mărturisitor: „Pe caietul de școlar / al fiilor tăi / istoria e doar o pată de sânge. // Pe cealaltă parte a hârtiei / Dumnezeu tace / ca și când n-ar exista” (O pată de sânge).

Peștele, ca simbol ancestral, este încărcat de multiple conotații: în tradiția creștină timpurie, el era semn al lui Hristos, o taină a credinței în vremuri de prigoană. Însă, odată transformat în bibelou, în ornament inert, el suferă o metamorfoză: din semn viu al credinței, devine obiect de vitrină, redus la funcția de decor, martor tăcut al unei lumi în care sensurile profunde sunt golite, dar păstrate ca amintire formală. Titlul volumului lui Ion Cristofor – Peștele de sticlă – este o emblemă încărcată de semnificații sociale și spirituale stratificate. În contextul cultural al României de dinainte de 1989, acest obiect decorativ – peștele de sticlă, omniprezent în vitrinele sufrageriilor modeste, printre milieuri și pahare nefolosite – devine un simbol al unei epoci încremenite între aparență și aspirație, între mimarea eleganței și precaritatea reală a existenței.

Lirica lui Ion Cristofor nu inventează: ea revelează. O face cu o limpezime rece, aproape clasică, dar străbătută de un fior discret al neliniștii moderne. Prin acest volum, autorul oferă cititorilor o perspectivă rafinată și introspectivă, consolidându-și statutul de voce distinctivă în literatura română contemporană.