Anii s-au dus fulgerând peste umeri,
nici nu i-am strâns, nici nu i-am pus în vorbe,
umbra lor trece ca fumul din lampă —
fără regrete.

Vremea îmi dă, după legi neștiute,
ani ce-ar putea să mai țină o viață —
poate treizeci, poate mai puțini.

Dacă s-ar rupe în zori firul de viață,
n-aș întreba, n-aș striga —
tot ce-am avut a trecut ca o apă,
clară și rece.

Vine sfârșitul cu pas liniștit,
fără furtuni, fără plânsete grele.
Toate se-ncheie cum pleacă o toamnă —
fără durere.

Din ’90 încoace,
anii s-au dus ca un râu fără vad,
tăcuți, cuminte curgând
printre zile ce n-au cerut nimic.

Teoretic,
aș mai avea treizeci și cinci de ani —
un răgaz domol,
suficient cât să privesc înapoi
fără teamă.

Dar dacă nu?
Dacă sfârșitul vine mai iute,
n-am să-l opresc.
Am învățat să plec
fără zgomot,
ca toamna
dintr-un copac deja gol.

Din ’90 încoace,
anii s-au stins ca scântei în zăpadă,
fugari, fără urme,
fără să ceară iertare.

Teoretic,
moartea m-ar aștepta
încă treizeci și cinci de primăveri.
Poate mai multe.
Poate.

Dar dacă nu?
Dacă timpul s-ar strânge,
ca o frunză în pumnul vântului,
fără veste,
fără cuvânt?

Din '90 încoace,
anii s-au risipit — fulgere tăcute
pe cerul vieții.

Teoretic,
mi-ar mai rămâne vreo treizeci și cinci de ani,
dacă moartea ar respecta statisticile.

Dar dacă n-ar fi așa?
Dacă plecarea s-ar grăbi,
fără anunț, fără rost?

Din 1990, 
până acum, 
anii au trecut ca fulgerul...
 
Dacă mai trec 35, 
m-aș apropia de moarte 
sau poate deja nu aș mai zări soarele. 

Dar dacă ar fi mai puțini de atât? 

Ce ești, prinț sau om, când soarta te-aduce,
Pe drum cu alții, sub același cer,
În ora aceea, nimic nu-ți mai rămâne,
Decât tu și ceilalți, în același aer.

Nu-i palat, nu-i piscină, nu-i splendoare,
Doar pașii tăi, ca toți ai lumii, sunt,
În clipa aceea, în fața lumii-ntregi,
Ești doar un om, nici mai mult, nici mai puțin.

În acea secundă, nimic nu te înalță,
Traiul tău rămâne acasă, undeva,
Iar tu, în mijlocul lumii, fără măreție,
Ești ca toți ceilalți, cu aceleași doruri...

Aerul împărțit, un singur festin,
Nici diademă, nici apa ce te răcorește,
În prezentul viu, ce nimic nu-l schimbă,
Trăim acea clipă pe care viața o zămislește.

Ori ești prinț cu mantie grea 
sau om modest,  
te întâlnești, 
cândva,
pe aceeași stradă, 
cu alții... 

În acel moment, 
ești egal celor din cale.  
Nu porți după tine palatul, 
nu ai în spate piscina... 
Ești tu în haine, 
ca toți de pe traseu. 
Ești ca raza.
 
Traiul tău stă acasă. 
Nu te scalzi în public, 
nu ai pe tine împărăția de senzații 
ale apei din jacuzzi. 
 
Concret ca piatra e prezentul acela
care topește diferențele.   

Când se mai pierde semnalul pe WhatsApp, Cristi glumește:

-Am călcat eu pe cablu!

Vorbeam pe WhatsApp despre fotbalistul Song de la Tottenham. Îi zic:
— Îți amintești că Song a rupt piciorul unuia? Nu mai știu exact de la ce echipă era.

Și el, fără să clipească:
— Aha… și ăla s-a luat cu ăsta care face karate?

Aluzia era clară — Song, asiatic, deci, probabil expert în arte marțiale, nu? Un stereotip cât se poate de discutabil, dar perfect exploatat pentru o glumă scurtă, cu priza aceea specială pe care doar prietenii o înțeleg fără explicații, iar noi suntem… rude.