Constantin Cubleșan, eminescolog de recunoscută autoritate, a dat publicității, de curând, un volum care poartă un titlu limpede și concentrat: Mihai Eminescu. Destinul frânt al poetului (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2025). În cele trei secțiuni bine conturate ale lucrării, autorul își propune să deslușească traseul biografic al poetului, într-o adevărată Viață a lui Mihai Eminescu, unde fiecare moment, fiecare întorsătură și fiecare umbră a destinului său capătă semnificație, într-un tablou care nu se mulțumește să informeze, ci se înfățișează cu o finețe aproape palpabilă, chemând cititorul să pătrundă în atmosfera epocii:  „Am considerat de cuviință să aștern, într-o formă accesibilă oricărui cititor, firul vieții lui Eminescu, cu toate, sau aproape toate, meandrele și subtilitățile sale. O biografie menită a fi popularizată, îmbrăcată, totodată, cu numeroase imagini de epocă, menite să ofere celui ce parcurge paginile acestei reconstituiri șansa de a fixa în minte eroul într-un cadru vizual fidel realității istorice”.

În Cuvânt înainte, Constantin Cubleșan își exprimă gratitudinea față de profesorul Florea Firan, printre puținii care i-au susținut demersul de a pătrunde în complexitatea subiectului Eminescu: „Am fost norocos aflând în persoana distinsului profesor craiovean Florea Firan, un susținător pasionat al acestei întreprinderi, oferindu-mi cu generozitate, număr de număr, lună de lună, o pagină în prestigioasa revistă Scrisul Românesc pe care a fondat-o și pe care o conduce cu brio. Deci, cartea aceasta a fost publicată mai întâi în foileton, pentru ca acum secvențele acelea să devină capitole de carte. Rămân deci îndatorat profesorului Florea Firan pentru înțelegere și susținere și îi dedic acest op al meu, insolit și neconform tradiției, cu toată recunoștința”.

Prima parte, care se deschide cu un capitol intitulat În căutarea vindecării, este consacrată itinerariilor poetului prin diverse sanatorii europene, unde acesta spera să găsească alinare și remedii pentru suferința lui: Băi de nămol la Kuialnik – Odesa, Bolnița Mănăstirii Neamț, Baia Mitrașevski, internarea la „Caritas”, Sanatoriul de la Oberdöbling, călătoria în Italia, de la „Mărcuța” la „Caritas”. În capitolul de încheiere al acestei părți, Moartea și înmormântarea, autorul face o prezentare realistă și atent documentată a ultimelor momente ale poetului, precum și a ceremoniei funerare: „Cortegiul, alcătuit dintr-o mare mulțime de oameni, l-a avut în frunte pe Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu (şeful Guvernului), N. Mandrea, Teodor Rosetti (fratele Elenei Cuza), George Lahovari, Dimitrie August Laurian, apoi o mulțime de ziariști, studenți și prieteni ai poetului. A fost o zi cernită, ploioasă (17 iunie 1889). Singura imagine, mărturie a momentului este desenul pictorului Constantin Jiquidi”.

Structurată în douăsprezece capitole, această primă parte se concentrează asupra destinului tragic al poetului, asupra degradării stării sale de sănătate și asupra izolării care îl marchează în ultimele luni de viață. Constantin Cubleșan analizează cu minuțiozitate condițiile în care Eminescu își încheie existența, relațiile cu apropiații și mediul social, precum și modul în care fragilitatea sa fizică se oglindește în creația literară. Această secțiune, densă și atent documentată, oferă cititorului imaginea unui poet excepțional, care, în ciuda suferinței, rămâne fidel propriilor idealuri artistice și morale.

Partea a doua a lucrării aduce în prim-plan subiecte mai puțin explorate și, uneori, controversate: data nașterii poetului, fotografiile realizate de acesta și alte aspecte biografice mai puțin cunoscute. Tot aici, autorul abordează, pe larg, implicarea lui Eminescu în diverse asociații dedicate promovării și apărării valorilor istorice naționale, precum și activitatea lui ca ziarist.

Dincolo de cele patru fotografii recunoscute ca autentice, Constantin Cubleșan aduce în atenție altă poză, prezentă într-o peliculă datată 1914. Această peliculă, descoperită în Arhivele Naționale de doi cercetători tineri și dedicați studiului vieții și operei lui Eminescu, Ion Rogojinaru și Dan Toma Minar, adaugă un element documentar valoros: „De ce să nu acceptăm ideea că această fotografie, extrasă din documentarul din 1914, poate deschide șirul lung al imaginilor despre Eminescu, cele autentice și altele mai puțin verosimile?! Cele patru fotografii autentice sunt: La vârsta de 19 ani, la Praga executată în atelierul foto al lui Jan Tomás, 1869; La vârsta de 28 ani, la București în atelierul lui Franz Duschek, 1878; La vârsta de 34 ani, la Iași în studioul foto al lui Nestor Heck, 1884; La vârsta de 37 ani, la Botoșani în studioul foto al lui Jean Bieliing, 1887/1888”.

Printre subiectele tratate de Constantin Cubleșan, se află și analiza locului în care a fost scrisă poezia Din străinătate, autorul punând față în față opiniile unor cercetători precum Leca Morariu, G. Bogdan Duică sau D. Murărașu. Totodată, Cubleșan oferă o prezentare sistematică a locuințelor închiriate de Eminescu la Viena: Strada Wollzeile, nr. 23 – prima reședință, în care poetul a locuit la sosirea sa în capitala imperială. Strada Stephansplatz, nr. 9 – apartament mai spațios, aproape de universitate, în perioada studiilor. Strada Kettenbrückengasse, nr. 11 – locuință aleasă pentru liniștea și intimitatea pe care le asigura. Strada Mariahilferstrasse, nr. 42 – ultima reședință vieneză, caracterizată printr-un mediu mai animat, dar care i-a permis continuarea activității literare și jurnalistice. În aceeași parte secundă a lucrării, autorul examinează și desfășurarea Serbării de la Putna, precum și relația sentimentală dintre poet și tânăra Cassandra a Lupului din Ipotești.

Ultima parte urmărește parcursul formativ al poetului: la Cernăuți, unde îl admiră pe profesorul Aron Pumnul, iar decizia de a părăsi orașul este explicată chiar de poet, în cuvintele redate de Constantin Cubleșan: „Eu nu am mai avut pentru ce rămâne în Cernăuți”; la Blaj, Alba Iulia, Sibiu și în portul de la Giurgiu; apoi etapa de la București și, în final, sosirea la Viena. Fiecare dintre aceste locuri a influențat evoluția intelectuală și culturală a lui Mihai Eminescu.

Volumul lui Constantin Cubleșan se distinge prin rigurozitate documentară, atenție la detalii biografice și capacitatea de a pune în dialog surse variate, oferind cititorului o înțelegere complexă a destinului poetului.

Când mama le punea masa,
mă așezam deoparte
și-i priveam.

Mandibula,
în mișcarea mestecatului,
îi dădea jos de pe schele:
nu mai erau zei iscusiți,
străini de zarva telurică,
oaspeți din stele,
ci pământenii aceia din Odiseea.

Mă cuprindea o milă inexplicabilă,
venită din fire,
pe care o trăiesc și astăzi
când asist la o masă generală.

Pentru prima dată,
aici, pe această pagină,
mă dau de gol.

E mila lui Adam însuși
față de fiii lui,
când îi vedea la masă,
fiindcă știa:
foamea a fost prima urmare
a neascultării de Dumnezeu,
Cel care stă cu tălpile-I albe
pe univers.

Înghițind bucata de măr,
Adam nu a mai fost
o creație perfectă,
un Dumnezeu minor,
ci un gogoloi plin de cusururi,
un sclav al aparatului digestiv.

Un sistem apărut instantaneu
cu mărul mușcat,
într-un rai unde totul
trebuia să se prefacă
în gust,
în armonie,
în enzime.

Mâine merg la stadion,
după multă vreme.
Deja mă cuprinde emoția
acestei întreprinderi,
fiindcă nu este un simplu mers,
ci o renaștere 
a zilelor când mergeam frecvent,

dar mai ales,
când mergeam cu tata,
care, într-o dimineață din anul 1982,
extrem de fericit,
îmi declara că Balaci
a ieșit cel mai bun fotbalist.

Vreau să strig:
Știința! Știința! Știința!

Strigătul mă atașează
gloriei de altădată
a acestei echipe,
pe care o port în inimă,
alături, în primul rând, de tata,
apoi, de unchiul Dorel,
și de fanul înflăcărat,
în stare să fi ars la propriu pentru echipă, 
Fănică Păianu, din Cleanov.

Ce va rămâne din această petrecere?
Unde i se va pierde ecoul?

Alții se vor uita la pozele 
și filmările noastre,
așa cum privim și noi fețele din albumele vechi –
ca la niște străini, 
pe care nu i-am cunoscut,
dar care au strălucit
într-o lume mutată la cer...

Nu au putut rămâne veșnic
în viața din fotografii,
au șters-o în realitate,
unde timpul necruțător
i-a îmbrăcat în vârste bătrâne.

Știm că au suferit moartea,
că nu mai aveau unde fugi de ea.
Destui au urcat în urmași,
însă doar la nivel celular.

Ce va rămâne din trupurile zvelte
ale acestor tinere, 
aruncate în dans ca niște flăcări?
Poate nici mormântul lor
nu va mai fi știut
peste 50 de ani...

La Judecata de Apoi,
fiecare va fi întrebat –
chiar dacă o parte din vina gândurilor cu păcat, 
din aceste momente de euforie, 
cade pe băutură...

În studenție sau chiar mai devreme, 
mă frământa fiecare moment 
pe care nu-l dăruiam cititului ori scrisului. 

Astăzi, 
când sunt tot mai aproape de mal, 
mă bucură orice muncă prin gospodărie 
sau pe câmp 
și aș sta cu zilele să o duc la bun sfârșit.  

Atunci, 
vina de a nu fi scris într-o zi 
îmi smulgea energia din trup,
cu zeci de tentacule de caracatiță uriașă. 
Uram decorurile în care ajungeam
și nu aveam nicio mulțumire, 
oricât m-ar fi îndemnat  
să accept răgazul rural 
versurile lui Ovidius despre sat 
sau compania caldă a părinților mei. 

Nu mă angajam de drag 
în nimic străin literaturii. 

Mă prindeau serile cu saci de tristețe 
în suflet, 
deși întreaga zi poate căutam 
să mă despovărez 
de amploarea lor precum a unei guși 
de cocoș de munte. 

Așteptam nerăbdător să revin la oraș, 
convins că voi regla 
tot ceea ce rămăsese acolo slăbit,
pentru a putea pe urmă să mă întorc la țară, 
cu dispoziția de a face treabă 
cu inima deschisă, 
dar nu reușeam...

Volumul Căutări prin labirintul poeziei (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2025) al lui Ioan Ursu se impune, de la prima lectură, ca o încercare de cartografiere a lumii contemporane, dar și a universului interior al poetului.

În cele douăzeci și una de crochiuri lirice, Ioan Ursu își îngăduie să reia experiența propusă altădată de Marin Sorescu în Singur printre poeți. Avem de-a face, astfel, cu un exercițiu de parodiere și totodată cu o veritabilă punere în scenă a unor stiluri consacrate.  Poetul se așază în interiorul unor forme poetice deja fixate, pentru a le supune unui joc al variațiunii și al distanței. Pentru a nu lăsa cititorului niciun dubiu asupra intenției sale, el își deschide fiecare text cu un motto extras din opera autorilor evocați, făcând astfel explicită filiația. Materia crochiurilor se desfășoară de-a lungul întregului evantai al curentelor literare, de la echilibrul clasic și elanul romantic, până la încercările de reînnoire neomodernistă și proiecțiile avangardist-futuriste.

Celebrul vers al lui Nichita Stănescu — «dintr-un bolovan coboară/ pasul tău de domnișoară» — este continuat de Ioan Ursu, printr-o experiență care se lasă percepută drept personală și pe care poetul o rescrie în registrul unui regret disimulat: cine l-ar fi îndemnat, altminteri, să se lase prins în mrejele unei iubiri fără ecou, să trăiască suferința unei relații sortite dizarmoniei? În acest transfer, de la metafora stănesciană la confesiunea de față, se resimte o metamorfoză a sentimentului: de la grația imponderabilă a imaginii la greutatea apăsătoare a unui destin afectiv ratat: „Pasul tău, domnișoară, era mai ușor ca fulgul. / De ce, oare, am ajuns să fiu dramaturgul / Unei povești reale, o vâlvătaie de dragoste, complicată, / Descrisă ca-n povești cu „a fost ca niciodată”? / Te văd cu ochii minții, la marginea satului, / Abia atingând pajiștea moale (din versul poetului), / Rațiunea, cerul îmi cereau să rezist / Tentației venite din iadul fantezist, / De tine eram aproape;” (Crochiu liric clasicist). Oscilația lirică a autorului amintește de polaritatea tensiunilor unei baterii: între pozitiv și negativ, între afirmare și retractare. Totuși, dominația finală revine registrului negativ, care, impunându-se în structura textului, conferă întregului discurs o încheiere marcată de o gravitate cu note baudelairiene: „Sunt ani și ani de când acea mirifică-ntrupare / De frumusețe, dar și de-o vinovată înclinare / Spre-acel rău din baudelaireiana depravare / Adesea-mi dă târcoale, plantă agățătoare…”.

Cea de-a doua secțiune a volumului reunește douăzeci de rondeluri, a căror titulatură configurează un tablou condensat al lumii contemporane. În această diversitate, se încheagă o veritabilă hartă a preocupărilor cotidiene și a tipologiilor de locuire, unde liricul se întâlnește cu familiarul. Rondelul florii de apartament, Rondelul serii de Ajun, Rondelul Monei Lisa, Rondelul plăcintei de mărar, Rondelul artei cititului ș.a. sunt adevărate punți între liric și prozaic, între ornamentul tradiției fixe și dinamica prezentului. În alăturarea paradoxală dintre liric și familiar, se recunoaște o tentativă de a regenera specia rondelului, păstrându-i rigorile formale, dar lărgindu-i sfera semnificațiilor prin contactul nemijlocit cu veracitatea: „Pace în cuget, nutrește-mi tu, crin, / Har dobândit prin credința-n minuni, / Plantă-simbol, temei să susțin / Nădejdea în lume, în cei ce sunt buni!” (Rondelul florii de apartament); „Voinici eram când colindam / În seara de Ajun. / Copii prin sat / În neaua rea vagabondam / Crezând în tot ce-aveam visat / Covrigi, cârnați noi așteptam / Ca dar, ba chiar piftie cu păsat / Voinici eram când colindam / Din casă-n casă. / Am dansat / În joacă doar, ne legănam / În ritmul cela, apăsat / Venind din frigul încasat / În oase-n trupul ofensat // Voinici eram când colindam!” (Rondelul serii de Ajun).

A treia secțiune, intitulată cu un surâs discret de umor 33 de elogii, bine temperate, se distinge printr-o atmosferă de seninătate reflexivă. Cifra, cu evidentă trimitere la vârsta christică, devine aici semn al unei intenții etice: aceea de a propune cititorului un mod de viețuire întemeiat pe armonie, pe o rutină creștină a generozității și a blândeții, cultivată indiferent de împrejurări. Prin această orientare, poetul nu doar omagiază un reper spiritual, ci sugerează totodată vocația poeziei de a păstra în centrul ei un ideal moral: „perfecțiunea cunoașterii poetice… / (Pentru că există o cunoaștere poetică, / Așa cum există cunoașterea științifică, / Cunoașterea mistică, / Cunoașterea filosofică, metafizică, matematică…) / De ce nu s-ar putea exprima / În codul simplității, al sincerității, al directeței? / De ce ne tulbură fără rest, fără margini, / Versul lui Eminescu, complet lipsit de figuri de stil: / Nu credeam să-nvăț a muri vreodată?” (Elogiul simplității).

Secțiunea finală reunește nouă poeme. Tema acestora  gravitează în jurul cunoașterii de sine și al introspecției necesare, ca mijloc de depășire a vulgarității care se insinuează în timpul nostru. Prin această direcție, poetul propune cititorului un exercițiu de discernământ moral: „Dragă Ioane, pentru că odată cu vârsta din ce în ce mai puțini / Te mai bagă în seamă, nu-i așa, și nu mai primești / Nici epistole de când cu internetul, / Să mă bag eu atunci în seamă / Și să îmi trimit o scrisoare de la inima mea la inima ta / Asta pentru că, știi cum se zice, pentru că îmi pasă de tine, / De mine, și se mai zice, cu un aer grijuliu, de către prieteni / La încheierea convorbirilor telefonice, sau face to face / Ai grijă de tine, deci ai grijă de mine, Ioane” (Scrisoare către mine însumi).

În paginile acestei cărți, Ioan Ursu explorează posibilitățile limbajului de a sugera, de a surprinde nuanțe subtile și de a stimula interesul cititorului pentru o lectură meditativă, în care esteticul și eticul se intersectează constant.

Desculț prin Atlantida (Editura Timpul, Iași, 2025), noul volum de lirică al lui Alexandru Drăghici, propune o dublă cheie de lectură: copilul care umblă desculț și satul originar pe unde a hălăduit. În această dublă grilă se adună, deopotrivă, inocența vârstei edenice și nostalgia unei geografii originare, pe care poezia le transfigurează în mit personal. Titlul evocă mai întâi credința poetului în realitatea unui continent legendar, a cărui existență, încă neverificată, rămâne totuși atestată, ca ipoteză fascinantă, în dialogurile platonice. În subtext, se conturează imaginea unui înotător care străbate adâncurile, căci despre Atlantida se spune că s-ar fi prăbușit în mare în urma unui cataclism natural. Pentru Alexandru Drăghici, Atlantida, desprinsă din mitologia Antichității, se convertește într-un echivalent simbolic al satului originar și al copilăriei paradisiace, devenind spațiul unei nostalgii fondatoare și al unei memorii transfigurate prin poezie.

Satul se află în corespondență evidentă cu natura cosmică. Nu are nevoie de urbanizarea ulițelor, căci acestea își primesc lumina din stâlpii firești ai cerului, unde stelele veghează ca niște felinare ancestrale. Nici spitalul nu-și găsește locul aici, de vreme ce mestecenii, bănuiți de gălbinare, sunt înlăturați din peisaj de către anotimpul toamna, care îi exclude cu o seninătate fatală: „Pe ulițe râncede convoiul toamnei trece / ca să-l petrec pun stele-n felinare / spre eșafod noiembrie-și petrece / mesteceni triști, suspecți de gălbinare” (Mirosul lumii de altădată).   Poetul însuși, asaltat de frunziș, intră într-o comuniune intensă cu natura terestră, până acolo încât propria-i inimă capătă o consistență vegetală: „Dimineața confuză / lasă urme de ruj / pe cești de cafea. / Nu mai știu care frunză / este inima mea” (Picături). Această fuziune denotă o suprapunere a planurilor existențiale. Din ceea ce se poate observa, satul lui Alexandru Drăghici nu mai este un spațiu geografic în accepțiunea comună, ci o idee a satului originar, perceput prin simțuri într-un mod neașteptat. Poemele surprind prin noutatea metaforelor, prin prospețimea lor de viziuni care se hrănesc din această osmoză între om și natură.

Timpul, privit ca dimensiune concretă, se constituie într-una dintre temele fundamentale ale acestei cărți. La început, i se dezvăluie autorului sub înfățișarea unui războinic dornic să i se ascundă în trup, ca într-un tranșeu precar, iar această reprezentare își are originea în conștiința propriei brăzdări de către zădărnicii: „Sunt noroiul zădărniciilor mele. / Brăzdat adânc / am devenit tranșeul / în care timpul se adăpostește / din când în când” (Doar Cuvântul). Mai târziu însă, timpul se încarcă de materialitatea unor figurine menite a se sparge la cea mai mică atingere. Din acest moment, poetul se recunoaște supus unui univers miniatural, unde precaritatea devine lege. Și totuși, în cioburile de ceramică, el nu caută semnele ruinării, ci urmărește, cu o obstinație aproape evlavioasă, reflexele unor eternități de sticlă, fragmente translucide ale infinitului.: „Vai, clipa iar se sparge / un bibelou adică, / prin zgura ei mai caut / eternități de sticlă” (Eternități de sticlă) .

În portretul copilului care avea să devină poet se conturează deja nucleul sensibilității lui aparte: gestul de a ține cartea în mână semnifică atât atracția pentru cunoaștere, cât și formarea unei introspecții timpurii; rugăciunea adresată Fecioarei Maria, în momente de cumpănă, relevă o dimensiune spirituală și o capacitate de refugiu în fața dificultăților existențiale; fuga pe ulițele satului și prin vii, însoțit de îngeri dolofani, sugerează un raport liber cu supranaturalul: „Și-mi văd părinții iar grădinărind / dania Domnului spre mântuire / pe ulițe de lumină în colind / mai port cu mine cartea de citire. // Chemam Preasfânta de aveam nevoi / cu îngeri dolofani fugeam prin vie / iarba măsoară drumul dintre voi / biserică de lemn, copilărie” (Lăcrimar). Această evocare a copilăriei funcționează ca un preambul hermeneutic al temelor și motivelor de bază ale operei.

Poemele care izbutesc să se sustragă chingilor supratemei – aceea a trecerii ireversibile a timpului – provoacă o emoție de ordin empatic și, prin aceasta, se desprind de convențional. De exemplu, Dimineți în spatele frontului se configurează ca o sinteză între viziunea eminesciană din poemul Privesc orașul furnicar, unde pulsația anonimă a mulțimii se topește în melancolia privitorului, și nota anecdotică, dar nu lipsită de savoare stilistică, pe care Arghezi o exercită adesea în volumul său de referință, Flori de mucigai. Orașul (despre care scrie Alexandru Drăghici) nu se mai oferă privirii dintr-un vehicul – cum se întâmplă la Marin Sorescu, unde priveliștea este filtrată prin distanța ironică a călătorului – și nici nu se reduce la perspectiva îngustă a unui colț de stradă, fragmentară și întâmplătoare. El apare văzut din formație, acolo unde identitatea se dizolvă în pasul comun și în ritmul impus de disciplina grupului. Această schimbare de unghi nu este lipsită de semnificație: ea mută accentul de la privirea individuală sau contemplativă, la viziunea solidară, în care destinul personal se absoarbe în anonimatul mulțimii. Orașul devine un organism viu, în care individul, pierzându-și autonomia, participă la o experiență comună, deopotrivă dramatică și revelatoare: „Trenuri kaki / prin cinematografice gări / peronul scufundat / în lacrimi de arhivă, / fotografii ascunzând prin valiză / conservele tăiate cu baioneta / și iarba crescută-n bocanci. / Orașul văzut din formație / cu dimineți căzute în spatele frontului, duminici legate la ochi / cu mirese pierdute prin poligon / și poemul acesta-n planton / strivit de bocancii / sergentului Ion” (Dimineți în spatele frontului).

Experiența spitalului — reală, trăită, asumată prin spitalizarea autorului însuși — conferă textului o autenticitate gravă. Ea se traduce într-o deplasare a simbolicii sărbătorilor de iarnă: scena este ocupată din ce în ce mai mult de mecanismele impersonale ale salonului, acele aparate care susțin viața pacientului pe durata intervenției chirurgicale. Se produce astfel o translație a sacrului — dinspre ritualul tradiției, înspre tehnologia medicală —, un paradox liric prin care friabilitatea ființei umane se sprijină pe anonima exactitate a mașinilor: „Decembrie doarme în triste mantale / Dezertez din pușcăriile somnului / Supusă, noptiera îmi primește / cruciulița, verigheta și ceasul / Căruciorul, indiferent și rece înghite / coridoare îngrijorate / Priviri amare / Mă vor uita? / Siluete albe așteaptă / în jurul mesei / (…) / Îl strig pe Dumnezeu!” (… pe cord deschis).

Una dintre cele mai interesante apariții editoriale ale anului, cartea semnată de Alexandru Drăghici rămâne o lecție despre viață, într-o lectură atractivă pentru cititori.