După ce nu am mai crezut în nimic, expresiile, care dețineau culmea unei fantezii, au regresat, rămânând în aer zăpada fabulosului pur.
Sub presiunea dreptății, pendulam între bine și rău, ca între două toarte de cupă; când m-am trezit dimineața, am sărit peste măsura valorii binelui.
Am întrezărit micul testament, pe care gazda mea îl pregătea. Între beneficiari, eram și eu. Dorința mare de a-l duce la bun sfârșit îi inscripționase fluxul sangvin. Subpunctele documentului îi curgeau prin vene.
Voi declara doar atât: Am pus punct la niște planuri și am eliberat-o pe femeie de tensiunea lor. E binele pe care i l-am făcut. Vreau răsplată pentru aceasta! Nu merit nicio pedeapsă. Am mai pierdut încă o dată.
O pasăre înfometată a răpit, din cercurile apei, un pește, amețit de iluzia suprafeței; de la această iluzie, a avut-o pe aceea a zborului, pentru o vreme scurtă, cât a stat în pliscul berzei.
Din agrementul plutirii forțate, peștele a căzut într-un pântec adânc și ostil prin strâmtoare și acid gastric. Gușa berzei a fost purgatoriul, ca într-o încercare de a i se fi arătat paradisul.
Totul a fost o cădere în trepte, deși peștele a fost extras dintr-un mediu mai jos decât trestia.
Lacul mi-a părut un trup, care, cu fiecare vietate răpită, pierde o zi din viață.
Cândva, apreciam junețea unui lac, după cantitatea de verde răsfrântă.
Timpurile vechi păreau confiscate de cifrele reprezentând ore pe cadranul ceasului. Mi-am apropiat urechea de ora 14,00. Am auzit zăngănit de arme, iar la ora 15,00, aproape ștearsă, un pocnet de pistol.
L-am întrebat pe tata de când e ceasul. „De pe la 1860 și..., când Negruzzi l-a întâlnit pe A. Pușkin". Uitasem că Pușkin a fost rănit mortal.
Pictura în tonuri de toamnă de pe suprafața memoriei se dilua în sentimente, precum, în fântâni, focul razelor, înainte de apus. Zugravii spală icoane neîmplinite în ape curgătoare.
Am căutat, în oraș, banca pe care am stat și am dat numai peste o umbră în mine însumi.
Starea de iubire, pe care am trăit-o în peisajul autumnal, în deplin real, am regăsit-o ca pradă în pliscul unei păsări numite "uitare".
În partea tăcută a parcului, se concentraseră paletele sonore ale acelei întâlniri...
A doua zi, am ieșit în oraș, sub auspiciile unui sine angelic.
În colțul străzii, l-am întrebat pe unul dintre cărăuși despre efectul răsfrângerii mele în oglindă.
-A! Era chipul dumneavoastră? Oglinda a fost ocupată, mi s-a părut, de supărarea ca lacrima de pe față. Am urcat obiectul cu liftul, iar trăsăturile fizice, încremenite în oglindă, atingeau etaje superioare de frustrare; se depărtau de sursă, precum razele, de stea și, aproape de propria eclipsă, căutau mijloc de regenerare. Palmele mele de hamal s-au răsfrânt sub trăsăturile chipului dumneavoastră. Păreau să le susțină în prezent, să nu cadă în amintire.
Când mi-am dat seama că mă analizez pe mine însumi, am resimțit o senzație de înstrăinare.
Am scos capul pe geam și am strigat oamenilor, plin de aplomb, să nu ducă mai departe oglinda în brațe, pentru a nu da, fără să vrea, ocazia cristalului să exerseze răsfrângerea mea.
Am insistat să rămână pe loc, dar nu am fost auzit...
În vitrina orașului, se întrevăd coperțile sufletelor celor care îl locuiesc.
M-am oprit, într-o zi, din alergat, să deschid o carte, ale cărei pagini despre iubita mea puteau fi, ea însăși captiva unei nostalgii după zăpezile de altădată.
Ce mai! O apucasem pe altă cărare, înspre descântecele făcute, cu voci ușoare, pentru a alunga o boală, de către slujnicele trebăluind prin casa boierului.
O, prietene, care ai bătut calea până la mine, de atâtea ori, asculți chemarea neantului? Parcă simțeai pe oasele tale mai abitir glia decât iarba năpădind grădinile raiului...
Când aveai chef de filozofie, te cuprindeau îngerii în slava lor și numaidecât pe tine veneau paginile să te surprindă tânăr și plin de energie, ca aparatul de radio. Erai asigurat de ceva mai multă existență.
De sub chipiu, le vei zâmbi urmașilor, vreo două decenii, până și ei vor cădea sub povara etății.
În azur, câmpia sclipește, ca suflarea de aur a Domnului, pe caietele universului.
Cumpăna fântânii îmi ridică, pentru o clipă, greutatea din suflet și o aruncă în ghearele vulturului, dar, când îmi este sete și cobor găleata în apă, mă recompun, în sinele meu, cu tot ce mi-a dat viața, în ultima vreme.
Vulturul pe cer și-a dat seama că nu-i povara mea prada lui și a lăsat-o să-i scape înapoi, în apa sufletului.
Calul zburdă... Inima îmi este îndoită, fiindcă, zilele acestea, mă regăsesc singur, fără fata dragă. Of! în oraș, măcar o știam aproape...
Pe întinderea câmpului, cuiul mi-a căzut din cord, în uluca timpului călător.
Așa umblă timpul: asemenea unui car tras de umbre, cu propria-i îngrădire în cârcă și nu ia, pe mai departe, decât pe oamenii doriți de el și nu de zeu.
De plăcere, caut astăzi să mă urc în mândrul cat, dinspre care să văd păsările albe licărind în priveliștea de sare.
Dincolo de semnele zeilor, pe care le-aș putea desluși, fără să apelez la sclipirea de geniu a oracolului, este acea matcă, de la care s-au înfiripat universurile.
De pe geana unei piețe, camuflată de respirația puhoiului de lume, mă întreb dacă, vreodată, ajuns în preajma tumultului mătcii, voi zări alte nașteri de spații.
Am devenit, în acest plan real, mai greu de întrebări decât oricine...
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
