Unul dintre cele mai neobișnuite locuri mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea reliefului, ci mai curând disonanța dintre simplitatea aparentă și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari sunt resemnați în tihna lor — afundați în fotoliile din grădini, că duc o viață de relaxare plată. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții nedrepte. Singurătatea era o mască: în spatele ei, pulsa o intensitate stranie. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Te-ai fi așteptat să răsară în drum silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, un simbol autohton, pe-a cărui imagine o întâlneai imprimată pe carpetele din prăvălii. Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial, un mic întreprinzător, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic față de ceea ce a produs Antony Quinn pe micul ecran. Străzile, înguste și de o curățenie aproape ceremonioasă, tindeau spre muntele care, în depărtare, se profila solemn ca o piramidă. Treptat, impresia de calm monahal era înlocuită de o forfotă veselă: terase animate, lumini, suvenire etc. Koutouloufari era mai plin de viață decât Hersonissos. Aceasta avea să fie, în economia descoperirii, o surpriză în plus.

În antiteza dintre aparență și esență, dintre așteptare și revelație, am recunoscut o formă subtilă de înstrăinare: nu una generată de obiceiuri sau de limbă, ci de altă ordine a viețuirii — mai lentă. Koutouloufari mi s-a părut cu adevărat îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru mine „acasă” prin capacitatea lui de a suspenda reperele cunoscute ale vieții cotidiene. Acolo, sentimentul de locuire era resimțit mai puțin ca o posesie și mai curând ca o așezare într-un ritm care nu ne aparține, iar această diferență — greu de numit — face din satul cretan una dintre cele mai stranii și memorabile staționări ale mele.

Unul dintre cele mai neobișnuite locuri mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea reliefului, ci mai curând disonanța dintre simplitatea aparentă și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari sunt resemnați în tihna lor — afundați în fotoliile din grădini, că duc o viață de relaxare plată. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții nedrepte. Singurătatea era o mască: în spatele ei, pulsa o intensitate stranie. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Te-ai fi așteptat să răsară în drum silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, un simbol autohton, pe-a cărui imagine o întâlneai imprimată pe carpetele din prăvălii. Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial, un mic întreprinzător, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic față de ceea ce a produs Antony Quinn pe micul ecran. Străzile, înguste și de o curățenie aproape ceremonioasă, tindeau spre muntele care, în depărtare, se profila solemn ca o piramidă. Koutouloufari era mai plin de viață decât Hersonissos. Aceasta avea să fie altă surpriză. Odată ce pătrundeai mai adânc în sat, impresia de calm monahal era înlocuită de o forfotă veselă: terase animate, glasuri ridicate cu firescul unei intimități împărtășite, viață desfășurată fără grabă. În mod neașteptat, Koutouloufari se dovedea mai viu, mai dens în trăiri decât însuși Hersonissos, cu toată exuberanța sa turistică. Aceasta avea să fie, în economia descoperirii, o surpriză în plus — una dintre acele inversiuni ale așteptării, pe care doar realitatea le poate oferi cu atâta naturalețe.

În antiteza dintre aparență și esență, dintre așteptare și revelație, am recunoscut o formă subtilă de înstrăinare: nu una generată de obiceiuri sau de limbă, ci de altă ordine a locuirii — mai lentă, mai înrădăcinată în tradiție. Koutouloufari mi s-a părut cu adevărat îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru mine „acasă” tocmai prin această liniște densă, încărcată de timp negrăbit, și prin capacitatea lui de a suspenda reperele cunoscute ale vieții cotidiene. Acolo, sentimentul de locuire era resimțit mai puțin ca o posesie și mai curând ca o așezare într-un ritm care nu ne aparține, iar această diferență — greu de numit — face din satul cretan una dintre cele mai stranii și memorabile staționări ale mele.

Unul dintre cele mai neobișnuite locuri mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea reliefului, ci mai curând disonanța dintre simplitatea aparentă și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari sunt resemnați în tihna lor — afundați în fotoliile din grădini, că duc o viață de relaxare plată. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții nedrepte. Singurătatea era o mască: în spatele ei, pulsa o intensitate stranie. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Te-ai fi așteptat să răsară în drum silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, un simbol autohton, pe-a cărui imagine o întâlneai imprimată pe carpetele din prăvălii. Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial, un mic întreprinzător, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic față de ceea ce a produs Antony Quinn pe micul ecran. Străzile extrem de curate duceau înspre muntele înălțat ca o piramidă în fundal. Cu cât pătrundeai mai mult în sat, tăcerea de la suprafață era înlocuită de forfota veselă a teraselor. Koutouloufari era mai plin de viață decât Hersonissos. Aceasta avea să fie altă surpriză.

Dintre locurile pe care am avut prilejul să le cunosc în peregrinările recente, cel mai aparte mi s-a părut satul Koutouloufari — așezare retrasă, înfășurată într-o liniște ancestrală, care, privită de pe colinele dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea unui relief dramatic, ci mai curând disonanța fină dintre simplitatea înfățișării și complexitatea stărilor lăuntrice pe care le trezea.

Înainte de a păși acolo, nutrisem imaginea unui loc fără tensiune, populat de oameni resemnați în tihna lor — o viață desfășurată în grădini liniștite, în jurul unui ecran de televizor, într-o formă de relaxare plată și uniformă. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții comode, poate chiar nedrepte.

Ceea ce am descoperit contrazicea însă profund acea reprezentare inițială. Aparența de singurătate ascundea o vibrație vie. Marginile satului, tăcute și împădurite cu măslini, păreau a păstra ecouri ale unei Antichități încă fremătătoare. Așteptai aproape instinctiv o epifanie, silueta unui zeu uitat sau a unui personaj mitologic, hrănit din tăcerea vegetală a locului. Dar în locul revelației, răsuna neceremonios un măgar — aceeași figură recognoscibilă, încrustată pe carpetele din micile magazine de suveniruri. Un gest trivial, dar nu lipsit de sens: între simbol și cotidian, locul își păstra autenticitatea.

Aceasta este, poate, lecția tainică pe care o oferă Koutouloufari: între monumental și prozaic, între mit și realitatea domestică, se întinde un fir invizibil de echilibru, pe care doar pasul atent al călătorului îl poate descifra.

Insularitatea Cretei, cu întreaga ei povară de rupturi și izolare, pare să fi imprimat locuitorilor o înclinație către spectacol — nu din ostentație, ci dintr-o nevoie profundă de a înveseli viața și de a atrage interesul străinului. La intrarea în sat, un grec jovial, cu gesturi teatrale, s-a lansat într-un dans improvizat, evocând în manieră aproape caricaturală figura legendară a lui Zorba.

Străzile, înguste și curate, urcau spre munte cu o gravitate piramidală, dar această geometrie solemnă se estompa odată cu apropierea de inima satului, unde pașii solitari se pierdeau în forfota veselă a teraselor. Acolo, în prezența oamenilor, muntele părea a se umaniza, pierzându-și din verticala severă și integrându-se firesc în ritmul unei vieți calde și discrete.

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor. Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea nu era decât aparentă. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini, așteptai să răsară silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton.

Aceasta este, poate, una dintre lecțiile discrete ale locului: între monumental și cotidian, între simbol și viață, se țese un echilibru subtil, pe care doar pasul lent al călătorului îl poate percepe.

Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial și insistent, în felul tipic micilor întreprinzători locali, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic.

Străzile, înguste dar impecabil curate, urcau spre muntele ca o piramidă din fundal, . Totuși, pe măsură ce pătrundeai mai adânc în sat, zgomotul domol al pașilor era înlocuit de forfota veselă a teraselor. Acolo, între oameni, muntele își atenua din geometria solemnă, ilustrată ca o piramidă pe bolta cerului.

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii.

Incursiunea noastră în sat, de altfel lipsită de un scop precis, s-a produs la insistențele unui coleg mai întreprinzător, într-un ceas al amiezii, când noi — anume eu și câțiva confrați în ale poeziei — resimțeam în mod acut oboseala de până atunci și mai cu seamă lipsa oricărei voințe de a urca un kilometru, cât se spunea că măsoară coasta. La marginea stabilimentului, se afla părintele Jinga. Într-un prim moment, a dat de înțeles că nu are de gând să ni se alăture. Însă, la auzul chemării mele — și poate sub influența unei solidarități academice de moment, întărită de îndemnurile celorlalți — a făcut un gest hotărât: și-a luat pălăria de pe masă cu o mișcare scurtă, s-a ridicat fără ezitare și s-a apropiat de noi, cu pasul grăbit al omului care a decis că prezența lui este, până la urmă, necesară. Conform preceptului creștin: Cei din urmă vor fi cei dintâi, părintele a trecut în frunte, alături de colegii Urucu și Gregora, conducând grupul spre sat. Eu am preferat să rămân în urmă, pentru estimarea peisajului; eram atent la detalii, la topografie, la vegetația specifică. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța subtilă dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera.

Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor (asociam ritmul lor existențial, nu știu din ce motiv, cu acela pe care-l surprindeam, în copilărie, când reveneam acasă, de la rudele mele din Craiovița). Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea care părea să domnească nu era decât o aparență de suprafață, o formă de tăcere deliberată, care ocrotește, nu izolează. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini așteptai să răsară silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului, sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton. La intrare, pe dreapta, ne-a întâmpinat un cretan energic. A căutat, prin gesturi haioase, să ne convingă să luăm loc la terasa lui. I-am promis că așa vom face, la întoarcere. Străzile, perfect curate, erau tot înspre muntele din spate, ale cărui smocuri de iarrbă încă reflectau botul caprei care le-a ros. Dar, în zvonul vesel al teraselor, uitai de muntele semeț, ilustrat ca piramidă pe bolta cerului albastru.   

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii.

Incursiunea noastră în sat, de altfel lipsită de un scop precis, s-a produs la insistențele unui coleg mai întreprinzător, într-un ceas al amiezii, când noi — anume eu și câțiva confrați în ale poeziei — resimțeam în mod acut oboseala de până atunci și mai cu seamă lipsa oricărei voințe de a urca un kilometru, cât se spunea că măsoară coasta. La marginea stabilimentului, se afla părintele Jinga. Într-un prim moment, a dat de înțeles că nu are de gând să ni se alăture; ulterior — și poate sub influența unei solidarități academice de moment, întărită de îndemnurile celorlalți — a făcut un gest hotărât: și-a luat pălăria de pe masă cu o mișcare scurtă, s-a ridicat fără ezitare și s-a apropiat de noi, cu pasul grăbit al omului care a decis că prezența lui este, până la urmă, necesară. Conform preceptului creștin: Cei din urmă vor fi cei dintâi, părintele a trecut în frunte, alături de colegii Urucu și Gregora, conducând grupul spre sat. Eu am preferat să rămân în urmă, pentru estimarea peisajului; eram atent la detalii, la topografie, la vegetația specifică. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța subtilă dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera.

Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor (asociam ritmul lor existențial, nu știu din ce motiv, cu acela pe care-l surprindeam, în copilărie, când reveneam acasă, de la rudele mele din Craiovița). Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea care părea să domnească nu era decât o aparență de suprafață, o formă de tăcere deliberată, care ocrotește, nu izolează. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini așteptai să răsară silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului, sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton. La intrare, pe dreapta, ne-a întâmpinat un cretan energic. A căutat, prin gesturi haioase, să ne convingă să luăm loc la terasa lui. I-am promis că așa vom face, la întoarcere. Străzile, perfect curate, erau tot înspre muntele din spate, ale cărui smocuri de iarbă încă reflectau botul caprei care le-a ros. Dar, în zvonul vesel al teraselor, uitai de muntele semeț, ilustrat ca piramidă pe bolta cerului albastru.   

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre câmpia de jos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii. Ochiul neatent ar fi putut înregistra imaginea unei vieți stinse în rutina cotidiană, dominate de lentoarea mișcărilor domestice — figuri umane vag conturate, afundate în fotolii sub arcade de iederă, privind spre ecranele televizoarelor.

Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea care părea să domnească nu era decât o aparență de suprafață, o formă de tăcere deliberată, care ocrotește, nu izolează. Marginile satului — grădinile de măslini, întinse în valuri tăcute — păreau a ascunde ceva din spiritul unei antichități adormite. Așteptai, fără voie, să răsară dintre ramuri silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului.

Și totuși, ceea ce a tulburat acea așteptare nu a fost epifania, ci realul în forma sa autentică: un măgar, cu glasul lui răgușit, ieșind din frunziș precum un semn de viață arhaică. Imaginea lui, repetată pe covoarele țesute ale caselor era emblema unei tradiții tăcute, păstrate cu o demnitate firească, netrucată.

Astfel, Koutouloufari nu era un spațiu uitat, ci unul păstrat în afara grabei, înzestrat cu acea gravitate calmă pe care o întâlnești doar acolo unde timpul a fost lăsat să respire.

La intrarea în sat, pe partea dreaptă, m-a întâmpinat un localnic — cretan de o vitalitate molipsitoare, cu mișcări largi și o energie care trăda familiaritatea cu locul și cu oaspeții. Printr-un joc de gesturi vesele, aproape teatrale, a căutat să mă convingă să poposesc la terasa lui. Am zâmbit și i-am promis, fără ezitare, că la întoarcere îi voi onora invitația.

Străzile, înguste dar impecabil curate, urcau tăcute spre muntele din fundal, ale cărui smocuri rare de iarbă păstrau parcă urma recentă a botului de capră care le rosese — o imagine atât de firească, încât devenea aproape simbolică. Și totuși, pe măsură ce pătrundeai mai adânc în sat, zgomotul domol al pașilor era înlocuit de forfota veselă a teraselor — clinchet de pahare, vocile amestecate într-o armonie necerută. Acolo, între oameni, muntele își pierdea din geometria sa solemnă, ilustrată ca o piramidă. Era încă prezent, dar retras în plan secund, ca o figură a memoriei, nu a prezentului.

Aceasta este, poate, una dintre lecțiile discrete ale locului: între monumental și cotidian, între simbol și viață, se țese un echilibru subtil, pe care doar pasul lent al călătorului îl poate percepe.

Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o fire ludică, o nevoie aproape compulsivă de spectacol, născută din dorința de a rupe monotonia izolării și de a stârni interesul vizitatorului străin. Această propensiune spre reprezentare — fie ea spontană sau ritualizată — se manifestă adesea în forme pitorești, cu dezinvoltură scenică.

La întoarcerea noastră dinspre port, fidel promisiunii făcute înainte gazdei întâlnite la intrarea în sat — un grec jovial și insistent, în felul tipic micilor întreprinzători locali — am poposit la terasa lui, situată la parterul unei clădiri albe, umbrite de o glicină, unde, deși atmosfera era mai densă și aerul mai cald decât la nivelul superior, ne-am așezat, obosiți și însetați, eu și câțiva confrați poeți, toți membri ai aceleiași filiale scriitoricești.

În clipa în care am trecut pragul, patronul, cu o promptitudine teatrală, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul” – dar nu cu grația robustă a actorului original, ci cu un soi de entuziasm caraghios, răsucit și intensificat de conștiința propriului efect comic.

Pe unul dintre zidurile terasei, o frescă murală înfățișând conturul insulei atrăgea privirea printr-un detaliu neechivoc: în centrul compoziției, ușor hiperbolizat, trona desenul vilei patronului – semn limpede al unui orgoliu local pe cât de ingenuu, pe atât de revelator.

Titlul volumului Nu-i mai așteptăm pe barbari de Adrian Alui Gheorghe (Editura Tracus Arte, București, 2024) poartă, încă dintru început, o ironie amară, subtilă, dar tăioasă. Nu mai e nevoie să vină barbarii: invazia se produce lăuntric, prin renunțarea la vigilența culturală. Astfel, distincția dintre civilizație și barbarie se estompează și ne trezim locuind ruinele propriei noastre decăderi.

Una dintre cauzele acestei înstrăinări de tradiție ar putea fi găsită în noua geografie a existenței umane – internetul. Poetul îl descrie ca pe o planetă nouă, recent descoperită, asupra căreia ne-am năpustit cu uimirea și naivitatea primilor exploratori. Această lume virtuală, încă neatinsă de o adevărată conștiință critică, se arată, în interpretarea autorului, ca un spațiu plin de promisiuni, dar și de pericole, în care am pătruns fără hartă, fără busolă, fără întrebări. Aventura noastră tehnologică riscă să devină o formă de naufragiu tăcut: „Suntem parte din comunitatea virtuală universală / viața noastră este virtualitatea supremă / ne alimentăm de la energiile increate / am pășit pe Planeta Internet ca primul om pe Lună / cu pași nesiguri” (Comunitatea virtuală). A forța nota, grăbind o metamorfoză artificială, de la comunitatea vie, densă în schimburi directe și în reacții spontane – unde oamenii încă își mai dau coate, la propriu și la figurat, semn că trăiesc în aceeași respirație socială – spre un simulacru de comuniune digitală, lipsită de prezență reală, înseamnă a ne sustrage unei dimensiuni esențiale a civilizației noastre. Această trecere – de la contactul concret la interfața abstractă, de la vocea vie la imaginea filtrată – ne smulge dintr-un orizont organic, ancestral, pentru a ne arunca într-un circuit rece, străin, într-o ordine în care instinctele de apartenență, solidaritate și comuniune autentică se dizolvă în fluxuri impersonale de date. Acolo unde odinioară exista interferență umană, se instalează o tăcere asurzitoare, mascată de zgomotul necontenit al comunicării fără conținut.

În secolul trecut, arderea cărților era un act spectaculos, vizibil, înfăptuit sub semnul unor ideologii absurde. Astăzi, pericolul se insinuează sub masca unor organizații / curente blânde, cu obiective aparent inofensive, dar capabile, prin infiltrare discretă, să altereze însăși fibra discernământului uman. Este scenariul unor distopii elegante, în care nu mai e nevoie să se ardă cărțile: ele sunt pur și simplu abandonate. Renunțarea nu vine din constrângere, ci dintr-o lentoare a gândirii critice, dintr-o comoditate care se ascunde sub pretexte ecologice, biologice sau pseudo-filosofice. Astfel, am putea ajunge să ne convingem – sau să fim convinși – că putem trăi fără carte, fără această culme a civilizației, invocând exemple din lumea necuvântătoarelor: păsările care cântă fără partituri, florile care se deschid fără biblioteci („S-au adunat să îngroape cărțile. // Să uităm încet și sigur. / Să facem un plan de uitat în comun. / Să-i îngropăm pe cei care au scris cărțile. / Să-i îngropăm pe cei care le-au citit. // Floarea de mușețel nu învață alfabetul. / Floarea de corcoduș nu știe Odiseea. / Puiul de cerb nu stă în laborator să învețe teoria relativității” – Îngroparea cărții). Tocmai aici se află eroarea profundă: a compara condiția omului cu aceea a celorlalte viețuitoare înseamnă a uita de natura dublă a ființei noastre – biologică, dar și spirituală. Cartea nu este un lux, ci o necesitate interioară, o prelungire a memoriei și o formă de continuitate între generații („Cartea mea-i, fiule, o treaptă” – Arghezi, în Testament). Să renunțăm la ea, în numele unei presupuse armonii naturale, ar însemna o cădere în amnezie și nu o întoarcere la simplitate. Cartea nu mai este arsă – semn al unui conflict deschis – ci este pur și simplu îngropată. Și nu de mâini ostile, ci de mâini proprii, ale unei societăți care, orbită de mirajul tehnologic și sedusă de forme facile de comunicare, ajunge să considere că nu mai are nevoie de carte. Poetul deplânge ruptura de tradiție, de memoria scrisă, de forma aceea unică de interiorizare a lumii pe care doar lectura o poate oferi. El intuiește că această „îngropare” este un simptom al unei dereglări mai largi – o alienare progresivă față de propria noastră identitate culturală.

În contrapunct, secțiunea a doua, Poeme americane, rod al peregrinărilor recente ale autorului, introduce o schimbare de ton pregnantă. Aici, poetul își confirmă dispoziția de competiție, ca într-un duel aristocratic în care nu se recurge la arme. În această confruntare simbolică, nu există decât doi concurenți: poetul și Oceanul. Miza nu este altceva decât supunerea unuia dintre ei unei trăiri esențial umane – pudoarea: cine va coborî primul privirea? Această scenă evocă o variantă subtilă de antropomorfizare a naturii: Oceanul nu este numai o întindere de apă, dar și o conștiință. Provocându-l, poetul caută o recunoaștere reciprocă – una care seamănă izbitor cu momentul suspendat al dragostei la prima vedere, unde gestul reținut, privirea aplecată, devin semnul unei întâlniri autentice: „cred că nici Amerigo Vespucci / nu a trăit întâlnirea cu oceanul altfel; / aș putea să scriu o carte despre această întâlnire, / dar tot la fel aș putea doar atât: să mă uit adânc, / adânc în ochii Oceanului / până când unul din noi lasă privirile în jos” (Însemnări la Pacific).

Apelul la liniște, din secțiunea a treia, are ca scop rescrierea istoriei. Nu a celei oficiale, ci a istoriei personale, a fiecărui om în parte. De pildă, fosta vecină a autorului, stabilită în Olanda, s-a adaptat integral la ethosul nordic: pedalează mult, asemenea majorității, adoptă indiferența specifică locului și contemplă mecanismul podului care, în virtutea unui orar, se ridică și coboară peste ape. Până și în ceea ce privește produsele culturale, precum cartea, se simte o schimbare. Cartea intră astăzi într-o rețea fluidă, imprevizibilă. Adrian Alui Gheorghe, semnalat într-o postare online de un cititor american, năzuiește ca volumul lui să se regăsească, într-o bibliotecă, alături de cel al lui Faulkner: „un român din America / a cumpărat o carte de-a mea de pe Amazon / mi-a trimis pe Facebook o fotografie cu ea / pusă pe un pian decorativ îmi imaginez / cum romanul meu Urma / de numai 148 de pagini a despicat aerul tare al New Yorkului / s-o fi intersectat prin depozit și cu vreo carte / semnată de Faulkner” (Liniște, se rescrie istoria).   

Ultima secțiune, Muntele, nu este, în fond, decât un singur poem cu titlu omonim, dar densitatea și trăirea interioară îi conferă o anvergură aparte. Poemul este construit pe juxtapunerea opiniilor asupra lumii, ale unor personaje reprezentative: preotul, geograful, generalul, istoricul, alpinistul. Fiecare definește muntele în funcție de ceea ce așteaptă de la el, într-un joc al proiecțiilor care transformă realitatea într-un palimpsest de interpretări. Astfel, muntele devine un spațiu de confruntare simbolică între vocații, între moduri de cunoaștere, între tentația sacrului și presiunea funcționalului.

În volumul Nu-i mai așteptăm pe barbari, Adrian Alui Gheorghe chestionează relația noastră cu memoria, cu tradiția, cu alteritatea. Fiecare secțiune a cărții propune o încercuire lirică a unei crize: cea a comunicării, a sacrului, a cunoașterii, a apartenenței.

Titlul volumului Nu-i mai așteptăm pe barbari de Adrian Alui Gheorghe (Editura Tracus Arte, București, 2024) poartă, încă dintru început, o ironie amară, subtilă, dar tăioasă. Nu mai e nevoie să vină barbarii: invazia se produce lăuntric, prin renunțarea la vigilența culturală. Astfel, distincția dintre civilizație și barbarie se estompează și ne trezim locuind ruinele propriei noastre decăderi.

Una dintre cauzele acestei înstrăinări de tradiție ar putea fi găsită în noua geografie a existenței umane – internetul. Poetul îl descrie ca pe o planetă nouă, recent descoperită, asupra căreia ne-am năpustit cu uimirea și naivitatea primilor exploratori. Această lume virtuală, încă neatinsă de o adevărată conștiință critică, se arată, în interpretarea autorului, ca un spațiu plin de promisiuni, dar și de pericole, în care am pătruns fără hartă, fără busolă, fără întrebări. Aventura noastră tehnologică riscă să devină o formă de naufragiu tăcut, în care civilizația, lipsită de spirit, se transformă în spectacolul propriei dezarticulări: „Suntem parte din comunitatea virtuală universală / viața noastră este virtualitatea supremă / ne alimentăm de la energiile increate / am pășit pe Planeta Internet ca primul om pe Lună / cu pași nesiguri” (Comunitatea virtuală). A forța nota, grăbind o metamorfoză artificială, de la comunitatea vie, densă în schimburi directe și în reacții spontane – unde oamenii încă își mai dau coate, la propriu și la figurat, semn că trăiesc în aceeași respirație socială – spre un simulacru de comuniune digitală, lipsită de prezență reală, înseamnă a ne sustrage unei dimensiuni esențiale a umanității noastre. Această trecere – de la contactul concret la interfața abstractă, de la vocea vie la imaginea filtrată – ne smulge dintr-un orizont organic, ancestral, pentru a ne arunca într-un circuit rece, străin, într-o ordine în care instinctele de apartenență, solidaritate și comuniune autentică se dizolvă în fluxuri impersonale de date. Acolo unde odinioară exista interferență umană, se instalează o tăcere asurzitoare, mascată de zgomotul necontenit al comunicării fără conținut.

În secolul trecut, arderea cărților era un act spectaculos, vizibil, înfăptuit sub semnul unor ideologii absurde. Astăzi, pericolul se insinuează sub masca unor ideologii blânde, cu obiective aparent inofensive, dar capabile, prin infiltrare discretă, să altereze însăși fibra discernământului uman. Este scenariul unor distopii elegante, în care nu mai e nevoie să se ardă cărțile: ele sunt pur și simplu abandonate. Renunțarea nu vine din constrângere, ci din persuasiune mascată, dintr-o lentoare a gândirii critice, dintr-o comoditate care se ascunde sub pretexte ecologice, biologice sau pseudo-filosofice. Astfel, am putea ajunge să ne convingem – sau să fim convinși – că putem trăi fără carte, fără această culme a civilizației, invocând exemple din lumea necuvântătoarelor: păsările care cântă fără partituri, florile care se deschid fără biblioteci („S-au adunat să îngroape cărțile. // Să uităm încet și sigur. / Să facem un plan de uitat în comun. / Să-i îngropăm pe cei care au scris cărțile. / Să-i îngropăm pe cei care le-au citit. // Floarea de mușețel nu învață alfabetul. / Floarea de corcoduș nu știe Odiseea. / Puiul de cerb nu stă în laborator să învețe teoria relativității” – Îngroparea cărții). Tocmai aici se află eroarea profundă: a compara condiția omului cu aceea a celorlalte viețuitoare înseamnă a uita de natura dublă a ființei noastre – biologică, dar și spirituală. Cartea nu este un lux, ci o necesitate interioară, o prelungire a memoriei și o formă de continuitate între generații („Cartea mea-i, fiule, o treaptă” – Arghezi, în Testament). Să renunțăm la ea în numele unei presupuse armonii naturale ar însemna o cădere în amnezie și nu o întoarcere la simplitate. Acesta pare a fi miezul ideatic al discursului liric din secțiunea Îngroparea cărții: un avertisment asupra dezicerii de carte ca simbol al umanității noastre reflexive. Cartea nu mai este arsă – semn al unui conflict deschis – ci este pur și simplu îngropată. Și nu de mâini ostile, ci de mâini proprii, ale unei societăți care, orbită de mirajul tehnologic și sedusă de forme facile de comunicare, ajunge să considere că nu mai are nevoie de carte. Poetul deplânge ruptura de tradiție, de memoria scrisă, de forma aceea unică de interiorizare a lumii pe care doar lectura o poate oferi. El intuiește că această „îngropare” este un simptom al unei dereglări mai largi – o alienare progresivă față de propria noastră identitate culturală. Și tocmai de aceea discursul liric, deși sobru și reținut, este în esență un strigăt în surdină: cartea nu moare deodată, ci încet, în uitare – iar această uitare este mai înfricoșătoare decât interdicția.

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor. Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea nu era decât aparentă. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini așteptai să răsară silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului, sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton.

Aceasta este, poate, una dintre lecțiile discrete ale locului: între monumental și cotidian, între simbol și viață, se țese un echilibru subtil, pe care doar pasul lent al călătorului îl poate percepe.

Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a stârni interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial și insistent, în felul tipic micilor întreprinzători locali, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic. Pe unul dintre zidurile terasei, o frescă murală înfățișând conturul insulei atrăgea privirea printr-un detaliu neechivoc: în centrul compoziției, ușor hiperbolizat, trona desenul vilei patronului – semn limpede al unui orgoliu local pe cât de ingenuu, pe atât de revelator.

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii.

Incursiunea noastră în sat, de altfel lipsită de un scop precis, s-a produs la insistențele unui coleg mai întreprinzător, într-un ceas al amiezii, când noi — anume eu și câțiva confrați în ale poeziei — resimțeam în mod acut oboseala de până atunci și mai cu seamă lipsa oricărei voințe de a urca un kilometru, cât se spunea că măsoară coasta. La marginea stabilimentului, se afla părintele Jinga. Într-un prim moment, a dat de înțeles că nu are de gând să ni se alăture. Însă, la auzul chemării mele — și poate sub influența unei solidarități academice de moment, întărită de îndemnurile celorlalți — a făcut un gest hotărât: și-a luat pălăria de pe masă cu o mișcare scurtă, s-a ridicat fără ezitare și s-a apropiat de noi, cu pasul grăbit al omului care a decis că prezența lui este, până la urmă, necesară. Conform preceptului creștin: Cei din urmă vor fi cei dintâi, părintele a trecut în frunte, alături de colegii Urucu și Gregora, conducând grupul spre sat. Eu am preferat să rămân în urmă, pentru estimarea peisajului; eram atent la detalii, la topografie, la vegetația specifică. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța subtilă dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera.

Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor (asociam ritmul lor existențial, nu știu din ce motiv, cu acela pe care-l surprindeam, în copilărie, când reveneam acasă, de la rudele mele din Craiovița). Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea care părea să domnească nu era decât o aparență de suprafață, o formă de tăcere deliberată, care ocrotește, nu izolează. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini așteptai să răsară silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului, sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton. La intrare, pe dreapta, ne-a întâmpinat un cretan energic. A căutat, prin gesturi haioase, să ne convingă să luăm loc la terasa lui. I-am promis că așa vom face, la întoarcere. Străzile, perfect curate, erau tot înspre muntele din spate, ale cărui smocuri de iarbă încă reflectau botul caprei care le-a ros. Dar, în zvonul vesel al teraselor, uitai de muntele semeț, ilustrat ca piramidă pe bolta cerului albastru.   

În Creta, sub soarele încă blând al începutului de vară, poezia română contemporană și-a găsit, pentru câteva zile, un adăpost deopotrivă festiv și meditativ. Turnirul de poezie de la Hersonissos nu a fost doar o celebrare a cuvântului scris, dar și o formă de solidaritate intelectuală și afectivă în afara granițelor. Atmosfera care se creează în jurul acestei confruntări a verbului este una care transcende limitele unui simplu concurs: numele, altminteri cunoscute mai ales din paginile revistelor culturale, devin aici prezențe vii, oameni apropiați, purtători ai unei sensibilități recognoscibile. În această cetate ad-hoc a liricii, textul nu mai e armă, ci punte — iar cei care-l rostesc nu mai sunt concurenți, ci prieteni. Spiritul de solidaritate se simte chiar și în cele mai mărunte chestiuni: identificarea autocarului potrivit, găsirea porții corecte spre avion, orientarea prin labirintul unei geografii oarecum inedite etc.

Chiar momentele de destindere — cum ar fi acelea când, la ceas de seară, ne strângem în jurul unei mese la terasă pentru a urmări împreună meciurile echipelor naționale ale României, fie seniori, fie tineret — deprind o vibrație simbolică. Dincolo de pasiunea pentru sport, se conturează aici o formă de apartenență, o insulă de identitate în mijlocul străinătății. Entuziasmul, gesticulația spontană la un gol izbăvitor, mirarea discretă a trecătorilor — toate acestea compun un spectacol al unității afective. Astfel, dincolo de versuri și recitaluri, de emoții și deliberări, rămâne amintirea unor prietenii esențiale. Turnirul de la Hersonissos un eveniment în care literatura devine pretext și liant pentru o comunitate cu aceleași vocații, este o dovadă că spiritul românesc poate fi viu, articulat și solidar chiar și departe de matca lui geografică.