Titlul celei mai recente cărți semnate de Gabriela Păsărin: Arheologia emoției și exercițiul critic (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023) sugerează analiza emoțiilor umane în contextul unei abordări critice. Totodată, titlul se referă la un domeniu interdisciplinar ce combină studiile umaniste cu analiza critică și explorarea emoțiilor umane. Această abordare, asemenea unei săpături în adâncurile istoriei, implică analiza textelor literare și a contextelor sociale și culturale. Împreună, aceste două aspecte – arheologia emoției și exercițiul critic (pe seama operelor literare analizate) – conduc la o abordare holistică a emoțiilor estetice și a modului în care acestea influențează, în cadru contemporan, percepția și acțiunile individuale.  Dincolo de semantica presupusă de titlu, cartea reunește cronici de întâmpinare, pe care Gabriela Păsărin le-a publicat în revista „Scrisul Românesc” și „reprezintă al treilea volum după Ispitele identificării. Ipostaze ale actului critic (2014)” și Empatie și receptare critică (2023).

În primul capitol, Gabrielei Păsărin investighează, în mod indirect, prin raportare la cărțile comentate, istoria și semnificația emoțiilor, precum și modul în care acestea influențează gândirea critică și perspectiva asupra lumii. Astfel, după o teoretizare, între altele, a binoamelor „fantasticul realității și realitatea fantasticului” sau „puterea predictibilă și forța intempestivă a cuvintelor”, autoarea își grupează cronicile în Interviuri, Epistolar și Regii de lectură. Cărțile de interviuri (care i-au atras atenția autoarei și pe care le-a comentat) sunt: Fănuș Neagu: interviuri – ediție îngrijită și prefațată de Ilie Rad („o calitate fundamentală a prozei – comunicarea” – Fănuș Neagu), Dialoguri la Agapia de Mihai Zamfir și Gheorghe Simon (dialoguri purtate îndeobște despre spiritul reflexiv al unei poetici interioare) și Convorbiri cu Ion Brad „din primăvară până-n toamnă” de Ilie Rad. De asemenea, este redat și interviul realizat de Gabriela Păsărin la Colocviile Scrisul Românesc, 2014, cu Augustin Buzura, a cărui afirmație: „Cultura este scoasă de pe locul care i se cuvine” are un dublu rol – de maximă și de titlu. Volumele care aparțin stilului epistolar, fie prin reflectarea corespondenței dintre scriitori, precum cărțile profesorului Florea Firan: Scriitori români în corespondență. Documente literare, respectiv Amprente și voci (lucrare de critică și istorie literară, în trei volume), fie prin detectarea tipurilor de relații ale creatorilor cu societatea (Biografeme epistolare) sunt grupate în secțiunea Epistolar. În capitolul al II-lea, sunt recenzate peste patruzeci de cărți, multe dintre acestea având rolul de a sugera câteva direcții predominante în literatura contemporană: 1. Proza scurtă, pe care mizează Răzvan Petrescu, 2. Poezia autoreferențială, căreia i s-a dedicat, între alții, Nicolae Truță, 3. Nuvelistica (prin referire la opera lui D. R. Popescu), 4. Bildungsroman – o incursiune în spiritualitatea românească (de exemplu, romanul Lili, muică, ce făcuși iar? de Ioana Heidel „face trimitere directă la bildungsromanul lui Ion Creangă, definitoriu în ambele cazuri fiind universul natal”). În capitolul al III-lea, Gabriela Păsărin surprinde evoluția punctelor de vedere asupra unor opere semnificative din literatura universală, oprindu-se asupra romanelor Nadja de André Breton (scriitor care „a reușit să impună suprarealismul”), Tunelul de Ernesto Sabato, Confidentul de Hélène Grémillon și Trăiește-ți clipa de Saul Below.   

Zeița Fortuna (către femeia Fortuna, care are o bărcuță jucărie în mâini):

-Ți-ai vândut sufletul, pentru o bărcuță?

Femeia (nedumerită):

-Nu înțeleg…

-Ai empatizat cu spiritul piratului șarlatan, care s-a dat drept Caron.

-Într-un fel. Mi-a părut rău pentru eterna lui rătăcire pe ape, fără niciun Dumnezeu.

-Lui, nu! Este fericit că a mințit lumea, ale cărei suflete au ajuns aici. Le-a atras spre sine, de la drumul lor curent, spre infern sau paradis, printr-o butadă: „Eu sunt farul vostru călăuzitor! le-a declarat și ei au crezut, urcând în luntrea lui falsă.

-Dar cum a confecționat-o piratul, când trupul îi e mort? Fosta energie a pământeanului care a fost a acționat și pe tărâmul lui Hades?

-Mâna lui Hades este la o palmă distanță (Râde). Ceea ce vezi aici este un sandvici: se îngână ultima suflare a muribunzilor, care i-a dat duhului avânt să ajungă aici, peste cosmosul cu stele și fulgere, cu aceea a amintirii duhului despre omul pe care l-a animat și locuit.

-L-am zărit pe Caron punând piciorul pe malul împărăției lui Hades: piciorul i-a dispărut, când l-a sprijinit în mâl și i-a reapărut, când s-a retras în luntrea goală, de pe care, s-a văzut, descărcase duhurile, ca pe o marfă.

-Caron are treabă! I se admite să fie stăpân pe apele Styxului. E recunoscut deopotrivă de către noi, zeii care i-am dat menire, dar și de neamul omenesc: scrie Homer și Vergilius despre el… Vergilius a trecut pe aici, fiind în viață: s-a luat după muze, care, la ceas de seară, au crezut că i-au spus dulce în ureche tot ce ar fi fost de scris în ziua aceea, dar poetul încă mai avea să treacă pe foaie, în Eneida lui dragă, pasaje întregi din ceea ce muzele, în cor, i-au dictat frenetic și în ritm sacadat. Ele nu au estimat cum se cuvine durata cugetării poetului. În ziua aceea, zburaseră spre Infern, spre a-l contempla pe unul dintre poeții căruia i-au tot cântat și ajunsese, printr-un gest final, care i-a pecetluit nemurirea pe un cerc al îngâmfaților și el nu era, de-a lungul vremii, deloc așa. Apele Styxului s-au tulburat, când au reflectat trupul plin de vigoare, al lui Vergilius gânditor, dar a fost prea puțin, pentru a-l împiedica să vadă lumea de apoi, cu ochii lui de pământean.

– O, ce întâmplare!

-La tine, la fel. Nu este o întâmplare? Iată-te vie și întreagă, socotind purtările cetățenilor de aici…

-Și Vergilius s-a întors și a spus oamenilor despre taina eternă a acestei lumi.

-Of! Va fi fost și el vreun hoț?

-A fost poet, model pentru alții… Orice ar fi făcut greșit, mi se pare că i s-a iertat, fiindcă avea și o fire de înțelegere a omului simplu.

-Dar cum piratul acesta a mințit, a tâlhărit și hălăduiește, fără a fi prins?

-A smuls o haină din recuzita lui Caron: mereu navigând, Caron nu avea pe nimeni acasă.

Continuarea piesei „Zeița Fortuna”:

Zeita Fortuna: Ah, dar nu trebuie să-l subestimăm pe piratul acesta! El a furat o haină din recuzita lui Caron și a găsit o modalitate ingenioasă de a folosi această mască pentru a-și construi propria autoritate în aceste teritorii nevăzute.

Femeia: Dar ce motiv l-a determinat să devină un impostor?

Zeita Fortuna: Piratul își hrănește lăcomia prin încălcarea încrederii, folosindu-se de această haină furată pentru a-și contura propria cale către profit și putere. El a înșelat sufletele care căutau ghidare, pretinzând că el este farul călăuzitor al destinului lor, iar aceștia, captivați de iluzia lui, s-au alăturat călătoriei pe luntrea lui, încărcată cu speranțe și vise.

Femeia: Dar ce se întâmplă cu acești oameni acum?

Zeita Fortuna: Sufletele lor au fost aduse aici, pe aceste meleaguri ale eternității. Călătorind pe luntrea falsă a acestui impostor, acești oameni au venit aici pentru a găsi un răspuns, iar adevărul își dezvăluie, treptat, fața lui.

Femeia:

-Dar Caron, gardianul apei Styxului, ce simte despre această fraudă?

Zeita Fortuna:

-Caron are un rost clar aici. El îi călăuzește pe cei pregătiți să-și întâlnească soarta lumea de apoi. Și chiar dacă impostorul a folosit o mască furată, Caron rămâne gardianul acestei întâlniri cruciale. El este mâna care le oferă celor aflați în căutare un tărâm pentru a-și așeza întrebările și îndoielile.

Femeia:

-Pare să fie un joc subtil între ordine și dezordine în aceste tărâmuri inexplorate.

Zeita Fortuna:

-Exact! Eterna luptă între ordine și haos, între adevăr și iluzie rămâne una dintre cele mai complexe povești din aceste tărâmuri.

Femeia:

-Iar adevărul și iluzia se întrepătrund, conturând calea spre înțelegere.

Zeita Fortuna:

-Astfel este. În aceste meleaguri, realitatea se îmbină cu fantezia, iar adevărul se dezvăluie doar celor curajoși și dornici să îl înfrunte.

Femeia:

-Adevărul pare a fi un puzzle complex în acest univers nevăzut.

Zeita Fortuna:

-Da, dar aceasta este esența acestui tărâm. În ciuda misterelor sale, acest loc ghidează sufletele în căutarea înțelepciunii, lăsându-le pe acestea să își descopere propriile răspunsuri.

Femeia:

-O călătorie fascinantă, într-adevăr.

Zeita Fortuna:

-Iar fiecare călătorie aduce cu sine lecții neprețuite și adevăruri după care sufletul jinduiește. Înțelegerea începe atunci când căutătorii sunt pregătiți să vadă dincolo de iluzii.

Femeia:

-Și aceasta este lecția pe care acest pirat impostor ar putea-o învăța.

Zeita Fortuna:

-Da, poate că și el va găsi adevărul care să îl elibereze de masca pe care o poartă și îl va îndrepta către lumină.

Femeia:

-Adevărul este întotdeauna cheia către libertate.

Zeita Fortuna:

-În aceste tărâmuri nevăzute, adevărul strălucește întotdeauna în cele din urmă, lăsându-i pe toți cei călători învățători ai propriilor destine.

În acel moment, un vânt blând a început să sufle, răspândind o aură de mister în jurul lor.

Zeita Fortuna a continuat, cu o voce plină de înțelepciune:

-Fiecare suflet călător este parte a unei povesti mai mari, fiecare căutare aduce lumina asupra întunericului, iar fiecare descoperire ne apropie mai mult de adevărul esenței noastre.

Femeia, cu ochii plini de întrebări, a întrebat:

-Dar ce înseamnă adevărul pentru noi, muritorii?

Zeita Fortuna și-a ridicat privirea spre cerul nesfârșit, reflectând pentru o clipă, apoi a spus cu solemnitate:

-„Adevărul este oglinda în care sufletul se reflectă, este lumina ce dispersează umbrele ignoranței și este calea către înțelegerea noastră profundă. Este recunoașterea a ceea ce suntem cu adevărat.

În timp ce ultimele cuvinte ale Zeiței răsunau printre straturile nevăzute ale universului, femeia Fortuna a privit în ochii ei și a simțit o umplere cu o înțelegere profundă. În lumina înțelepciunii Zeiței, ea a început să înțeleagă că drumul spre adevăr era esența fiecărui suflet călător.

-În fiecare moment de înțelegere, ne apropiem mai mult de esența noastră și descoperim că adevărul nu este un punct de destinație, ci un proces de autodescoperire și de eliberare a spiritului, a continuat Zeita Fortuna, cu o voce plină de încredere.

Femeia a privit spre orizontul îndepărtat, simțind că lumea nevăzută se dezvăluia încetul cu încetul în fața ei, iar căutarea adevărului sălășluia acum în inima ei.

-Descoperă, călătorește și învață, a spus Zeita Fortuna, în timp ce lumina din jurul lor strălucea din ce în ce mai puternică. „Adevărul este răspunsul pe care sufletul tău îl caută. Îmbrățișează călătoria, iar adevărul va fi dezvăluit în timpul ei.”

Femeia și-a strâns bărcuța jucărie strâns la piept, simțind că în fiecare adiere de vânt era ascuns un răspuns, iar fiecare pas pe tărâmul acesta misterios era o călătorie către înțelegerea ei profundă.

Împreună, Zeita Fortuna și femeia au continuat să exploreze această lume nevăzută, căutând răspunsuri și descoperind adevăruri care le luminau sufletele. Iar în lumina înțelepciunii și curajului lor, ele au fost îndrumate către adevărul care, la fel ca o stea călăuzitoare, le-a luminat calea în călătoria lor către înțelegere și eliberare.

Regina a început să se adreseze Femeii Fortuna cu un zâmbet pătrunzător, privind-o direct în ochi.

-„Draga mea, adevărul pe care îl cauți se ascunde în straturile subtile ale existenței. El dansează în umbrele noastre și strălucește în lumina înțelepciunii noastre interioare. Nu este un obiect fix, ci o călătorie, o căutare care ne ghidează spre înțelegerea esenței noastre.”

Femeia Fortuna:

-„Dar cum pot să-l găsesc, într-o lume atât de vastă și complexă?” a întrebat ea, cu un ton plin de curiozitate.

Regina a zâmbit blând și a răspuns:

– „Adevărul nu se găsește în căutarea agitată sau în încercarea de a-l prinde. El se revelează în tăcerea inimii tale și în claritatea minții tale. Ascultă-ți intuiția, învață să privești dincolo de aparențe și să simți vibrațiile subtile ale lumii înconjurătoare.”

Femeia Fortuna a început să privească în jur, încercând să-și împlinească sfaturile înțelepte pe care le primise. Cu fiecare respirație, ea a simțit cum lumea nevăzută începe să-i vorbească, dezvăluindu-i misterele sale într-un dans subtil.

-„Răspunsurile pe care le cauți nu sunt întotdeauna în locuri evidente”, a continuat Regina cu delicatețe. „Ele se ascund adesea în clipele de liniște și contemplare, în mijlocul haosului și agitației lumii noastre. Fii deschisă la semnele subtile și la călăuzirea interioară, iar adevărul va începe să-ți lumineze călătoria.”

Femeia Fortuna și-a strâns bărcuța jucărie strâns la piept, simțind că adevărul se dezvăluia încet, dar sigur. În inima ei, ea a jurat să exploreze această călătorie a descoperirii, să își asculte intuiția și să se lase ghidată de înțelepciunea subtilă a lumii înconjurătoare.

Și așa, împreună cu regina înțelepciunii, femeia a plecat în căutarea adevărului, încrezătoare că în lumina conștientizării și a conexiunii interioare, ea va descoperi ceea ce căuta – esența și adevărul ei profund.

O adevărată istorie literară desăvârșește universitarul Florea Firan, cu această lucrare de amploare, Memoria emigrației (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023, 708 p.). În maniera instituită de G. Călinescu în Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, de consfințire a detaliilor biobibliografice, însoțite de ierarhizări și de opinii critice asupra operelor vizate, sunt prezentați, în ordine alfabetică, nu mai puțin de o sută de scriitori.

„Memoria emigrației” este un concept care se referă la amintirile și experiențele legate de fenomenul migrației. Această memorie poate cuprinde emoțiile, provocările, tradițiile, obiceiurile și schimbările culturale trăite de emigranți în timpul procesului de adaptare într-un mediu nou. Ea poate fi păstrată și transmisă prin intermediul poveștilor, tradițiilor, artei – acesta este motivul pentru care un capitol este dedicat operei lui Constantin Brâncuși -, obiectelor sau documentelor care reflectă parcursul și impactul migrației asupra scriitorilor și comunităților lor.   

Cartea Memoria emigrației prezintă și opiniile diferiților scriitori cu privire la propriile lor emigrări, oferind o perspectivă profundă asupra impactului acestor experiențe asupra creației lor literare.

Un prim motiv literar constatat la autorii antologați este acela pe care profesorul Florea Firan îl numește „ruperea de țară”: „nevoiți să apuce drumul exilului pentru a se putea manifesta într-o zonă fertilă, a tuturor posibilităților, pentru a se împlini, departe de cenzură, directive și constrângeri de tot felul, puțini au reușit, totuși, să se realizeze pe măsura talentului lor, trăind poate singura dramă adevărată, aceea a creatorului visând la o mereu adevărată și până la urmă imposibila întoarcere”. Mircea Eliade (cunoscut ca fiind un important eseist, romancier și istoric al religiilor) a avut un interes profund pentru temele identității naționale și culturale. În scrierile sale, Eliade a explorat concepte legate de ruptura sau despărțirea de țară în contextul unei identități culturale și naționale, a analizat aspecte legate de nostalgia pentru patrie, impactul exilului sau separării fizice asupra individului și modul în care acestea pot afecta psihologia umană. De asemenea, gânditorul Emil Cioran, în eseurile și operele sale filosofice, a examinat adesea ideea că legătura cu pământul natal și cultura de origine poate avea un profund impact emoțional și spiritual asupra scriitorului, asupra oricărui om în general.

Alt element de analiză pentru Florea Firan îl reprezintă felul în care scriitorii din exil „își păstrează sau își revendică originile românești continuând să scrie, unii în limba maternă, alții în cea adoptată, în ambele medii culturale”. Ca istoric și critic literar, Florea Firan consemnează, în cazul Ninei Cassian (poetă și traducătoare), ale cărei opere reflectă adesea experiența exilului și identitatea românească: „Intimidată de campania declanșată împotriva ei, Nina Cassian trece în extrema poeziilor realist – socialiste și până în 1956 publică mai multe volume în care va sacrifica valoarea artistică în compromisul cu ideologia comunistă aflată la putere”; cu volumul Vârstele anului (1957), Nina Cassian revine la o perioadă de echilibru când își schimbă discursul poetic”.

O parte însemnată a lucrării profesorului Florea Firan este consacrată literaturii vii (care încă se plăsmuiește) a exilului. Desigur, există mai mulți scriitori români care trăiesc în exil și care au reușit să-și păstreze și să-și revendice originea românească în operele și activitățile lor. Iată câțiva dintre aceștia. Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2009), recunoscându-i-se astfel contribuția deosebită la literatura contemporană „prin abordarea temelor complexe ale supraviețuirii sub un regim opresiv și a impactului acestuia asupra individului și societății”, a emigrat în Germania în anii ’80, din cauza presiunii regimului comunist. Scrierile sale, precum romanul Leagănul respirației, reflectă adesea experiența opresiunii politice și a exilului. Proeminentă scriitoare româno-americană, Carmen Firan s-a remarcat prin contribuția sa la literatura contemporană, având un repertoriu vast care include poezie, proză, eseuri și dramaturgie. Cărțile sale au fost publicate atât în limba română, cât și în engleză, și au primit aprecieri din partea criticilor literari. Printre operele sale, se numără The Second Life, In The Most Beautiful Life și Rock and Dew. Carmen Firan, al cărei stil literar este apreciat pentru sensibilitatea profundă, pentru capacitatea de a transpune în cuvinte complexitatea emoțiilor și a experiențelor umane, este considerată unul dintre reprezentanții importanți ai literaturii române în diaspora și un promotor al culturii și valorilor românești în afara granițelor țării. Norman Manea, alt scriitor important, despre care Florea Firan afirmă: „Norman Manea aparține deopotrivă culturii române și celei universale”, a predat literatură la diverse universități din Statele Unite ale Americii. Andrei Codrescu („unul dintre cei mai importanți scriitori români din diaspora” – Florea Firan) editează revista de avangardă poetică „Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life”.  

Unii dintre autorii incluși în cartea Memoria migrației sunt cunoscuți de către cititorul român (și datorită portretelor literare pe care Florea Firan li le-a dedicat în revista „Scrisul Românesc”), alții „pot fi considerați o revelație, iar descoperirea lor, o bucurie intelectuală”. Un asemenea nume (totuși, destul de sonor) ar fi cel al Roxanei Eminescu, născută Stătescu: „Din 1961 își schimbă numele după al mamei, Eminescu. Critic și istoric literar, eseist, traducătoare, Roxana Eminescu, din motive politice, ia calea exilului în 1981, mai întâi în Portugalia, apoi în Franța unde se stabilește definitiv în 1984”.

În concluzie, așa cum Florea Firan scrie în Introducere, literatura română și în emigrație, are diversitate și forță, originalitate și manifestări artistice uneori neașteptate, îmbogățind patrimoniul nostru național”, datorită abnegației fiecărui scriitor român emigrat, de a se afirma în țara de adopție. 

Niciodată nu mi s-a părut că oamenii au împușcat vreun an cu mai multă ură decât pe acesta care doar ce a trecut.

Tunuri dacă ar fi avut la îndemână, le-ar fi folosit spre aruncarea în aer a anului 2023, de a arăta divinității sau oricărui martor supranatural, că au nevoie de un An Nou mult mai bun.

Anul 2023 a fost împușcat, la nivel simbolic, cu multă ură, dar și cu mai mare speranță și dragoste a fost primit Anul Nou, 2024, pe care, cu toții, ni-l dorim doldora de lumină, de pace (a căpătat o semnificație atât de profundă acest cuvânt!) și de multe împliniri personale!

La mulți ani!

Cartea Muntele viu (Editura Pleiade, Satu Mare)  – lirică de Paul Aretzu – este concepută în opt părți. În primele două, denumite proba plecării, venirii și anotimpul fără timp, perspectiva asupra tradițiilor religioase aparține unui copil: în prima, copilul asistă la reconstituirea scenei nașterii Mântuitorului, din colaci, lumânări aprinse, lapte și miere – de către gospodine, iar în a doua, ajuns la o vârstă mai mare, așteaptă deja epifania.     

Proba plecării, venirii (partea I) este o refacere a destinului pământean al lui Iisus, dar din perspectivă actuală, când numele lui este proslăvit (și nu hulit): plecând dincolo, pentru a sta în dreapta lui Dumnezeu, după ce și-a îndeplinit destinul, de a ne fi mântuit, Iisus este așteptat să revină, pentru a instaura împărăția lui chiar aici, pe Terra. Credința aceasta animă, cu ocazia sărbătorii Nașterii Mântuitorului (Crăciunul), pe „măicuța” care plămădește, din aluatul frământat și uns cu mir, trupul Domnului: „după ce îl închină, face / capete și face prescuri”, în timp ce „femeile cocârjate de somn / gem ușor, curățindu-și coca de pe degete”. Dragostea poetului față de credința strămoșească se revendică de la preocuparea avută în junețe, aceea de „clopotar”: „stam ascunși după scaiete pândind / epifania. Eram copii clopotari. Plângeam la / geam fiindcă vom muri sub zăpada pornită / dintr-odată”. O astfel de mărturisire, către Iisus însuși, regăsim și la Vasile Voiculescu, în poemul Isus din copilărie: „Isuse, ca să Te urci la Ierusalim de Florii, / Treceai și prin orașul unde eram la școală. / Cum te-așteptau sufletele de copii să vii, / Plângând pe la gazde în cămăruța goală!”. În trecerea timpului, care este Un fel de autobuz intelectual (partea a II-a), poetul nu îmbrățișează decât două căi: una) comunică extrem de mult cu oamenii afectați de probleme, datorită empatiei, stare deprinsă odată cu înaintarea în vârstă, a doua) urmează traseul de minuni (chiar dacă numai ca turist sau ca savant creștin) al lui Iisus (care, între altele, a vindecat pe orb, pe olog sau s-a luminat la față, în timpul discursului de evlavie, ținut pe muntele Tabor etc.). Încadrarea cu acuratețe în tiparul credinciosului îi conferă poetului un puternic sentiment de apartenență intrinsecă la natura divină a lui Iisus, de parcă ar fi pruncul încă nenăscut al profetului: „cititor urcând neîncetat pe muntele viu. / îngropat până la genunchi în jarul viu pregătit / pentru întâlnirea nevăzută, înotând în trupul / celuilalt. Înfășurat în brațele fecioarei”. Aprinse în incinta mânăstirii, lumânările își trimit lumina cea adevărată în cer: „flăcăruile / s-au desprins de pe lumânări” (cu aripi de muscă și cu trup de elefant, partea a IV-a). Deși nu este înzestrat ca Icar, cu aripi făurite de meșterul Dedal (ci numai cu aripi de muște și trup de elefant), totuși poetul, datorită credinței din suflet, își va putea lua zborul, înspre paradisul la care nădăjduiește, precum îndeplinește, cu abnegație, o funcție măruntă, în angrenajul social, de „angajat cu ziua la iluminatul public”. Memoriei fratelui său (partea a V-a: cel ce nu sunt), poetul îi dedică propria perspectivă asupra morții (variantă derivată din pildele biblice și transformată în conformitate cu statutul lui de cântăreț liric): de a o privi fără teamă, când va fi să vină, drept o simplă eroare de rimă; apoi, se poate „trăi foarte bine / prin ceilalți. Dacă li te dai de pomană. Luați / citiți aceasta este trupul meu. un pergament / încondeiat cu anluminură”. Istorii neinventate (după cum se intitulează delimitarea a VI-a) sunt, între altele: experiența primei zile de zăpadă („călcam pe copaci, pe / ziduri, ca să nu o murdăresc”), așteptarea sosirii vaporului din depărtări („îl așteptam cu gleznele / împotmolite în țărm”), precum și prima iubire („lumina mea tu ești”) ori celebrarea Paștelui cu pioșenie („ca un vasal venit la / rege. Îngenunchind, plecând capul”). Aproape neîntrerupta zăpadă bântuie și Învierea (voscreasnă) – partea a VII-a, când începe descotorosirea de cele lumești („aruncăm în sobă albumul de familie”), la semnul fragil al unui iepure: „iepurele face zăpada să scânteieze, frecând-o / cu lăbuța”, ca în ficțiunea lui Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor. Ultima facțiune a cărții se constituie într-un elogiu al prieteniei veritabile, precum aceea dintre Enkidu și Ghilgameș. Paul Aretzu dedică poeme din zona inimii lui Marian Drăghici, Mircea Bârsilă și Ioan Moldovan.  

Discursul liric din Muntele viu (o metaforă pentru drumul către vârful credinței, însemnând Iisus) impresionează prin capacitatea de a inova în proximitatea unor tradiții strămoșești și atât de consacrate ortodoxiei, încât o deviere, oricât de neînsemnată, ar fi sărit ca scânteia în ochi, dar faptul nu se produce, datorită sensibilității autorului.   

O adevărată istorie literară desăvârșește universitarul Florea Firan, cu această lucrare de amploare, Memoria emigrației (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023). În maniera instituită de G. Călinescu în Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, de consfințire a detaliilor biobibliografice, însoțite de ierarhizări și de opinii critice asupra operelor vizate, sunt prezentați, în ordine alfabetică, nu mai puțin de o sută de scriitori.

„Memoria migrației” este un concept care se referă la amintirile și experiențele legate de fenomenul migrației. Această memorie poate cuprinde emoțiile, provocările, tradițiile, obiceiurile și schimbările culturale trăite de emigranți în timpul procesului de adaptare într-un mediu nou. Ea poate fi păstrată și transmisă prin intermediul poveștilor, tradițiilor, artei – acesta este motivul pentru care un capitol este dedicat operei lui Constantin Brâncuși -, obiectelor sau documentelor care reflectă parcursul și impactul migrației asupra scriitorilor și comunităților lor.    

Cartea Memoria emigrației prezintă și opiniile diferiților scriitori cu privire la propriile lor emigrări, oferind o perspectivă profundă asupra impactului acestor experiențe asupra creației lor literare sau a modului în care au influențat viziunea lor asupra lumii și a propriei identități.   În atenția profesorului Florea Firan, care dispune de un aparat critic deosebit (de la G. Călinescu și Eugen Lovinescu, la Nicolae Manolescu și Mircea Scarlat), sunt scriitori aparținând mai multor curente literare, precum și gânditori de anvergura lui Emil Cioran.   

Cu o prezentare de Gheorghe Grigurcu: Un poet religios, cartea Muntele viu (Editura Pleiade, Satu Mare)  – lirică de Paul Aretzu – este concepută în opt părți. În primele două, denumite proba plecării, venirii și anotimpul fără timp, perspectiva asupra tradițiilor religioase aparține unui copil: în prima, copilul asistă la reconstituirea scenei nașterii Mântuitorului, din colaci, lumânări aprinse, lapte și miere – de către gospodine, iar în a doua, ajuns la o vârstă mai mare, așteaptă deja epifania.     

Proba plecării, venirii este o refacere a destinului pământean al lui Iisus, dar din perspectivă actuală, când numele lui este proslăvit (și nu hulit): plecând dincolo, pentru a sta în dreapta lui Dumnezeu, după ce și-a îndeplinit destinul, de a ne fi mântuit, Iisus este așteptat să revină, pentru a instaura împărăția lui chiar aici, pe Terra. Credința aceasta animă, cu ocazia sărbătorii Nașterii Mântuitorului (Crăciunul), pe „măicuța” care plămădește, din aluatul frământat și uns cu mir, trupul Domnului: „după ce îl închină, face / capete și face prescuri”, în timp ce „femeile cocârjate de somn / gem ușor, curățindu-și coca de pe degete”. Dragostea poetului față de credința strămoșească se revendică de la preocuparea avută în junețe, aceea de „clopotar”: „stam ascunși după scaiete pândind / epifania. Eram copii clopotari. Plângeam la / geam fiindcă vom muri sub zăpada pornită / dintr-odată”. O astfel de mărturisire, către Iisus însuși, regăsim și la Vasile Voiculescu, în poemul Isus din copilărie: „Isuse, ca să Te urci la Ierusalim de Florii, / Treceai și prin orașul unde eram la școală. / Cum te-așteptau sufletele de copii să vii, / Plângând pe la gazde în cămăruța goală!”. În trecerea timpului, care este Un fel de autobuz intelectual, poetul nu îmbrățișează decât două căi: una) comunică extrem de mult cu oamenii afectați de probleme, datorită empatiei, stare deprinsă odată cu înaintarea în vârstă, a doua) urmează traseul de minuni (chiar dacă numai ca turist sau ca savant creștin) al lui Iisus (care, între altele, a vindecat pe orb, pe olog sau s-a luminat la față, în timpul discursului de evlavie, ținut pe muntele Tabor etc.). Încadrarea cu acuratețe în tiparul credinciosului îi conferă poetului un puternic sentiment de apartenență intrinsecă la natura divină a lui Iisus: „cititor urcând neîncetat pe muntele viu. / îngropat până la genunchi în jarul viu pregătit / pentru întâlnirea nevăzută, înotând în trupul / celuilalt. Înfășurat în brațele fecioarei”.     

Romanul Trei femei, cu mine, patru (Editura Cartea Românească, 2023, 560 p.) de Hanna Bota este o adevărată saga (precum Forsyte Saga de John Galsworthy sau Familia Thibault de Roger Martin du Gard), începută „cu trei vieți mai în urmă” și compusă din: Prolog, Cartea întâi. Sub semnul tăcerii, Cartea a doua. Sub semnul plecării, Cartea a treia. Sub semnul hipnozei și Epilog.

Construcția subiectului este realizată în manieră modernă, similară celei pe care o adoptă Camil Petrescu în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război: primele pagini sunt despre un eveniment care pare a se desfășura sub ochii noștri, într-un timp și spațiu anume – precum prim-planul în cinematografie, apoi se prezintă monografic destinul familiei. Astfel, romanul se deschide cu o scenă tragică, înmormântarea Anei, mama Florei. Nararea folosită este în stilul unor flashbackuri ale fetei atunci când devine adultă și își amintește de acest moment nefast, care se constituie într-un prilej de introspecție și de reconciliere a pierderii. Sunt evidențiate gândurile, emoțiile și modul în care înțelege evenimentul în diferitele etape ale vieții, fiindcă perspectiva asupra episodului s-a schimbat, odată cu trecerea timpului și experiențele trăite, dar, la fața locului, Flora (care avea cinci ani) este nedumerită, confruntându-se cu durerea, sentiment despre care nu știe mare lucru: „Când atinse cu buricul degetului obrazul alb , simți că era rece și țeapăn, nimic din ceea ce știa că trebuie să fie obrazul mamei. Și tăcea. Tăcerea aceea o înfricoșa, mama nu tăcea niciodată când îi punea mâna pe obraz, ci șoptea ceva drăgăstos sau cel puțin zâmbea”.

În prima carte, Hanna Bota prezintă destinul familiei Dezmereanu („dezmerean” – o aluzie pentru cel care s-a îndepărtat de păcatele lumii, apropiindu-se de credință), al cărei cap, Ianoș, fost combatant pe frontul Primului Război Mondial, devine exclusivist în materie de lectură („nu mai citea decât Biblia”) și extrem de tăcut, fapt pentru care se formulează, aproape cu umor, una dintre concluziile primei cărți, anume că Ana a murit din cauza tăcerii – așa circula o vorbă prin sat. Subtitlurile secțiunilor cărții au câte o morală. Astfel, cartea a doua este marcată de motivul plecării.

Distins cu premiul revistei „Apostrof”, romanul Trei femei, cu mine, patru („Dar cartea asta e prea puțin despre mine, aici e vorba despre Flora, despre Ilona și Haloma, trei femei, trei generații, trei moduri de a trăi) „are o poveste importantă de transmis, are ceva de spus și nu e doar un pretext pentru a epata publicul diletant” – scrie Răzvan Voncu, pe coperta a patra.

Spre deosebire de proza tradițională (cu care are în comun „arta de a înfățișa cazuri morale, fără a ține discursuri moralizatoare” – observă Răzvan Voncu), unde omnisciența este desăvârșită, în romanul lui Hanna Bota este vizibilă o limitare a omniscienței, fapt care are ca efect apariția, la nivelul textului, a personajului – martor, chiar Hanna, de la cartea a doua înainte („În vara anului următor, Flora a născut o fată, i-a pus numele Hanna. M-a născut pe mine, adică”).  

Personajele dramei

Citește în continuare Visul unei nopți de vară de Shakespeare →

Părintele stavrofor Nicolae Jinga amintește despre momentele importante ale evoluției destinului său literar, în Precizări la cartea de poeme intitulată Aisberg (Editura Doxologia, Iași, 2020, 372 p.). Astfel, suntem puși în temă cu unele moravuri ale scriitorilor importanți din literatura noastră, pe care pe atunci tânărul poet Jinga i-a întâlnit și la al căror ajutor s-a așteptat (atât în preajma debutului publicistic, cât și editorial). Cel care l-a sprijinit a fost Mircea Ciobanu.

Pentru volumul de debut, Gest în afara cetății, din care antologhează peste patruzeci de poeme, Nicolae Jinga menține opinia lui Al. Paleologu, exprimată în referatul – sinteză, din 28.III.1973: „Volumul acesta se remarcă prin expresia originală și directă a sentimentului fundamental de existență și iubire, resimțit ca fiind solidar în mod esențial cu elementele ce constituie civilizația”. Și, într-adevăr, Nicolae Jinga, în fața succedării continui a generațiilor, exclamă: „Ce-i lumea asta dacă nu fântâna / în care se îneacă ochiul meu?” (Prag), iar iubirea nu o poate trăi pe deplin, din cauza geloziei care-l stăpânește când „ochiul care / îți mușcă umerii subțiri, / presară-n cale-ți trandafiri / a-nstrăinări și întunecare” (Sentiment). De la arderea din jur, a licuricilor sub coasă, poetul se alege, în pragul aducerii ofrandei „pe-altarul vrerii de mai bine” (Ofrandă), cu „un buchet de negri (de la fum, n.m.) trandafiri”. Cu o asemenea imagine suprarealistă și de o termie estivală, se deschide, în mod paradoxal, volumul… Aisberg, a cărui tehnică se bazează pe contraste: „între frunze și vierme, / cuvântul anunță abisuri” (Între frunză și vierme), la izvoarele „acestui cântec am stat / cu harfa plânsă” ((Bob de orez), dacă „atâtea palide / oarbe răsfrângeri de viață m-ating / fără-ndoială exist” (Existență) etc. După cum se poate observa, de la primul volum, la cel actual, există o schimbare, de la atitudinea de a cunoaște spațiul vizibil și de a se comunica pe sine: poetul transmite scrisori sau iese în câmp, pentru a întreține hora strămoșească, alături de fiii satului, se ajunge la tendința de a explora universul minimizat al naturii, descoperindu-ni-se O dimensiune a frigului: „se produc leziuni în cristalele astrului meu / nebuloasă feerică unde se macină gândul / firul de praf”. Situat la confluența mediilor parnasiene și ermetice ale poeziei barbiene, Nicolae Jinga deține propriul Timbru, al cărui motiv, somnul, devine singura modalitate de recuperare a paradisului irosit: „un timp, un anotimp n-o să mai vezi / tezaurele iernii, miratele zăpezi, / dar poți să le invoci, de vrei, în somn”. Zburătorul este unul dintre miturile care l-au fascinat pe Nicolae Jinga, mit pe care-l consideră parvenind aceluia al lui Icar: „Ia aminte și scrie: / părțile stinghere ale corpului / sunt puncte de sprijin pentru cele perechi, / dar aceasta nu se poate gusta, vedea, auzi, / pipăi, mirosi. / Despre aceasta se poate vorbi. / Nu da vina pe nimeni. / Taci și așteaptă și scrie” (Icar).

Aisbergul este cunoscut ca fiind o metaforă pentru partea vizibilă a unui obiect masiv, precum un ghețar, care plutește în apă, având o parte vădită deasupra și o parte mare, ascunsă sub suprafața apei. În contextul acestui volum de lirică (extrem de atractiv și care oglindește o viață întreagă de trudă asupra potrivirii cuvintelor), titlul Aisberg ar putea simboliza lucruri precum profunzimea emoțiilor ascunse, lupta interioară sau tensiunile nepătrunse ale unei ființe umane. Aisbergul poate fi considerat o metaforă pentru aspectele interioare adânci și complexe, care sunt adesea tainice sau neexplicate în aparență, așa cum este partea masivă a unui ghețar care rămâne sub apă.