Dimensiunea imemorială a timpului (marcată în basme cu formula: „Acmu cică era odată” –  Ion Creangă, în Povestea lui Harap-Alb sau genericul: „A fost odată ca niciodată”) este explicitată de Eminescu în Povestea magului călător în stele. Sub raport științific, momentul coincide cu acela al comunicării dintre toate formele materiale, datorită acelei particule comune, atomul, care exista sub aceeași pulsație la toate nivelurile de existență. Sub aspect religios, este surprinsă ziua separării cerului de pământ. Eminescu vede un popor de oameni perfecți, demni de grația divină. Este ilustrată, la scară planetară, starea lui Adam, de comunicare directă cu divinitatea. Pământul este desăvârșit, pe când cerul nu. Pământul este un rai, un exportator de modele pentru orice entitate celestă, este descris acel început de lume, despre care poetul sugerează în Luceafărul: „În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond și des / Și coborând pe rază țara lor de misteruri / În marea cea albastră se cufundau ades; / Când basmele iubite erau înc’ adevăruri, / Când gândul era pază de vis și de eres, / Era pe lumea asta o mândră ‘mpărăți / Ce – avea popoare mândre, mândre cetăți o mie”. Portretul „împăratului prea mare” este realizat în proximitatea acelor înțelepți din Vechiul Testament, caracterizați de viață lungă și de cumpătare. Versul „când basmele iubite erau înc’ adevăruri” subliniază dimensiunea infinită a timpului (pe axa lui, totul a fost / este posibil), Terra însăși aparținea unor entități de tip demiurgic (în al căror exercițiu existențial intra abilitatea de a transforma instant propriile gânduri / idei în realitate, fără efort manufacturier). Fericirea este posibilă datorită capacității paradisiace a omului de a selecta, în mod clar, între „vis și eres”: cele două categorii (grupuri de forțe) dominau universul, fiind la dispoziția pământenilor (sortiți atunci și unei vieți îndelungate), care puteau impune autoritatea visului, forma supremă de manifestare a lor, ca posibili înaintași ai lui Adam. 

Pe raze de lună

Pe raze de lună, 
coboară îngerii, 
dând binețe tufelor care, în emoție, 
își pierd tremuratul. 

Aproape de fort, 
latră un câine. 

Ograda este mai ușoară, 
de când zorii s-au ridicat. 

Găinile înțepenesc între boabe. 

Mâna de pe umărul camaradului unde zace?
Unde s-a dus căldura zilei din fotografie, 
unde s-a dus ca trenul, 
în gara timpului pierdut?

Mașinile din mijloc 
mai duduie în vreo colecție? 
Le-a mai rămas din ansamblu măcar o roată?

În spatele perdelelor, de la hotelul imortalizat,
atunci, în momentul fotografierii, 
s-a înfiripat
 vreun bătut stingher la ușă?

Becul de pe acoperișul blocului 
salvează reclama. 

Priveliște din spațiu

De bucurie, 
am patinat aseară pe inelele lui Saturn.
Din scânteile atingerilor 
mai bruște, ale patinei, de gheața planetară, 
au răsărit stele în jur. 

La focul din golul cosmic, 
au venit îngerii să-și încălzească palmele, 
trecute peste angoasele pământenilor. 

Pe alocuri, 
împiedicându-mă și căzând de pe un inel pe altul, 
aș fi zburat într-o părere de abur, 
să-mi uit limitele care în continuare mă obligau 
să privesc spre pământ și să cobor din uitarea de sine, 
în bucuria trezirii la realitate, 
stând pe iarbă, sub coarnele unui bou.

Ca un pat de pușcă, deșertul pe glob. 

Mergeam pe o stradă... Încă nu o cunoșteam. 
La o răscruce, am zărit o grădină: 
„Să intru?, să nu intru?”;
„Nu, nu intru!”. 
Am dat să mă întorc pe acea stradă,
dar, ciudat, dispăruse. 
Se împachetase într-un geamantan de ceață
și începuse să se ridice 
la cerul timpului mort. 

„Nu am încotro!”, mi-am spus, 
și am intrat. 

Iluzii ale oamenilor mici la suflet

Ascunși după cotloane,
piticii spionează,
cu ochii lor mari, cât le e talpa,
mișcările mele prin grădină.

Mă întind să iau din pom un rod.
Lor li se pare că am întins mâna spre lună.
Gutuia pentru ei e satelit,
iar puful de pe fruct, o senzație firavă de crepuscul.

Altminteri,
oamenii mici la suflet
își cunosc lucrul în odaia configurată la scară de obraz minuscul.
Îi plimbă atât de repede muștele - ca helicopterele.

Plutirea-i pentru dânșii un vis intempestiv,
iar musca, o țintă pe care o ajung dintr-o pornire inversă efectului,
doar pentru a o strivi în palme și, în bâzâitul ei ultim,
să înfunde mâncărimea înțepăturii de adineauri.

O tânără se întrece, văd, cu porumbelul sălbatic.
O, el zboară pentru a cânta într-un loc prielnic, 
dar și fata, la fel. 
Cine se bucură de iscusința lor în fredonat? 

Ion, singurul bărbat în zare, 
o apucă de braț și o sărută. 
Ea se zbate oarecum, 
dar cine a împins-o la o asemenea alergare?
Pretextul, găsit în situație: 
are catrința stropită de strugurii zdrobiți în fugă. 
-Stai, omule, să mă curăț!
Cu degetul, umezit pe limbă, 
încearcă a șterge pata de must.

În capul viei, 
boul dejugat 
își freacă spinarea de oblonul de la car. 

Cenzură 

Pe stradă, 
îngerul întâlnit mai demult, în căderea mea în transă, 
a revenit ca o fluturare amplă de lumină, 
lângă magazin. 
- Iartă-mi tentația – mă oprisem în loc
și rosteam destul de încet vorbele, 
ca nu cumva trecătorii să mă ia drept nebun – 
iartă-mi, înger, slăbiciunea de a fi fost aproape 
să rostesc fără control tot ce am văzut în lumea de apoi.

„Rostirea” devenea un corp de sine stătător 
care nu se pulveriza oricum în ideile care o subliniau, 
ci, afectată în vreun fel de intenția mea de a o prelua în confesiune, 
se deșira nelegitim aici, pe Terra, 
în timp ce, în spațiul nevăzut, realitățile deconspirate, raiurile, 
ca să nu fie asimilate și remodelate de minți umane, 
își dublau conturul.

În apariția pe care o susținea prin bătăi mai repezi din aripi, 
îngerul s-a înseninat. Din efectul de aur al vorbelor mele 
și-a asigurat combustia de a rezista sfârșitului în scop: 
cineva (adică eu) își oprea mărturisirea despre mister 
în marginea adevărurilor din Biblie.  

Of, câte răsfrânge apa trecând pe sub pod!
În paralel, sufletul meu pe mine mă oglindește,
înainte de orice.

Plutește vaporul în larg...
Printre acei turiști, mă strecor și mă uit pe mal.
Conștiința mea înglobează animația punții,
spre dezbatere, imediat.

Ce n-aș da să îmbrac haina muzicii,
să mă zbat în ritm exotic de dans,
și nu în marasm existențial!

Viața interioară este grea...

Mi-am retras degetul de pe buton, auzind cum sună mecanismul.
Liftul fusese chemat înaintea mea, de cineva mai sus.
M-am gândit că impulsul de a urca s-a dus dinspre mine, la cer,
părăsindu-mă într-o gravitație aberantă, de sfârșit de lume,
când toate se prăbușesc pe acest pământ care ne înghite.

În preajmă, nu găseam sprijin să nu mă prăbușesc,
pe când soarele se descria, în geamul scării blocului turn,
ca fum al unei vetre aproape care s-a consumat.
Identitatea mea interioară acum se estompa,
în regres până la impresia despre viață a bunicului, fost combatant
la Sevastopol
(impresie care-mi devenea bază de pornire pentru o identitate nouă
și pentru o vedere, fie și numai episodică, asupra abisului instalat,
în sens invers liftului ascendent).
Prăpastia existențială exploda în sinele meu,
ca bomba aruncată în oraș de-un avion.

M-am trezit salutând, cu mâna în aer, un vecin de palier;
între mine și el, prevedeam carlinga avionului.
De la manete, pilotul flutura amical o eșarfă a timpului său.