Caiet, anul 1999. Păsăreasca

Până acum, 
nu am învățat limba păsărilor, 
deși, în copilărie, 
pentru a scăpa de bătăile promise de mama,
pentru vreo prostie a vremii, 
pe care o voi fi făcut, 
încercam să vorbesc, într-un fel, curcanilor, 
ca să mă tolereze în lumea lor și, mai mult, 
să-mi acorde, spre deghizare, 
pene și mărgele, 
ca în povestea sadoveniană, 
despre pițigoi. 

Aș fi fost cel mai mare dintre curcani,
dețineam tehnici de luptă
și, dacă le-aș fi aplicat, 
le-aș fi importat în regnul lor,
iar curcanii ar fi trăit războaie interne...

Când m-au văzut că deschid poarta 
de la țarc, 
m-au respins,
opunându-mi pieptul lor înfoiat, 
mărgelele în șiruri 
li s-au înroșit ca fierul topit, 
mult zgomot în ogradă s-a iscat, 
mama, desigur, s-a alarmat
și la mine, 
pui de curcă plouat, 
în fugă a venit, zâmbind...
În brațe, m-a luat. 

Caiet, anul 2018. În luncă (Episod din copilărie)

Un car de brebenei 
se răsturnase în cale-mi. 
Și mi-am zărit vecina, 
desigur, mult mai mare, 
cum se ridica pe vârfuri, 
să fie sărutată  
de iubitul cârlionțat, 
cu nume de împărat, Constantin, 
sau de pisic nemângâiat, 
Costică. 
E! Acum, era împărat,
descins, fără suită, 
în luncă. 

Fumul dinspre sat
era îngândurarea bătrânelor
din porți, 
legată de o cometă, 
ce-și tremurase coama
pe cer, în noaptea marcată 
de oftat. 

Caiet, anul 2018. Perspectivă

Un fum de la case
ca deget îmi arată 
în spate, unde-s dealuri, 
tractoare la arat. 

Pământu’, întors cu plugul,
e floarea neagră a zării.
Din pasărea în zbor, 
doar umbra a rămas. 

Departe, în spitalul din colț,
un copil
își plimbă jucăria,
total nestingherit, 
pe macat. 

Pe coridor, 
domn doctor, 
cu analiza în mână, 
își pune ochelarii,
pentru a vedea ce spune, 
în salon, 
bolnavilor stresați. 

Un vânt puternic suflă,
fereastra se închide...
Perspectiva însăși 
o ghemuiesc în vers,
pentru că, altfel, 
vremea o duce mai departe, 
irecuperabilă și vie,
în diacronie.

Caiet, anul 2018. Azi…

Azi, 
ți-am dus dorul. 

Cuvintele mele, 
scrise în durere, 
au rezidat în foaie 
ca niște stâlpi cosmici, 
în așteptarea stelei. 

O, încotro te-au îndreptat pașii? 
Apollinaire te-ar fi urmat pe străzile Parisului, 
ducă-se mai departe Sena, 
ar fi spus, 
și în spate să-și lase ecourile, 
măcar pe ele pot să le ajung!

Plăpândă consolare!

Dar piară-mi gândurile toate!
Astăzi, 
îți cer mâna. 
A mai formulat aceasta cineva? 

Caiet, anul 1991. Motoare

Cum să depășesc imobilitatea materiei? 
M-am întrebat într-o după-amiază,
în care lumina se auzea
bătând în arama clopotelor. 

Tu ai trecut pe stradă. 

Nu-mi pot ierta nepăsarea...

Cât de mult aș fi vrut, 
atunci,  
să pun motoare în lucruri, 
să alerge pe lângă mine, 
fără putință de popas!

Caiet, anul 1990 / 1991. Pretenția ei (Variantă)

Trebuie să depărtezi 
- îmi cerea ea în fiecare seară, 
înainte de a stinge veioza 
și a adormi în versul meu, 
epitetul; e ca o mască,
pe care nu întârzia să o dai jos
de pe fața adevărată a lucrurilor. 
Sunt tulburată când mă gândesc
la posibilitatea de a fi, 
într-o bună zi, 
o zână și eu. Îți amintești doar
câte nostalgii 
ți-am provocat prin atitudinile mele!
Tu mi-ai mulțumit pentru ele,
spuneai că au fost cauze nobile
pentru poeme
și am înțeles. 
Deseori, 
încercând să ajung la tine, 
mă opresc la epitet,
care acoperă versurile 
ca un voal regesc. 

Caiet, anul 1991. Pretenția ei

Trebuie să ștergi,
îmi spunea ea în fiecare seară,
înainte de a adormi în versul meu, 
semnul de întrebare - apare ca o mască, 
pe care este necesar să o îndepărtezi, 
să nu întârzie prea mult pe fața 
adevărată a lucrurilor. 
Sunt tulburată 
de eventualitatea de a avea
și eu, 
într-o bună zi, 
expresia unei zâne. 
Îți amintești doar
câte sentimente 
ți-am determinat prin atitudinile mele.
Tu mi-ai mulțumit pentru ele, 
susțineai că au fost cauze autentice
pentru poeme
și am înțeles.
Hai, lasă-mă dorm 
și nu mă amenința deasupra cu vreun
punct sau cu linia de dialog. 

Alt caiet, anul 2014. Gândul la tine

Gândul la tine mă desparte de farmecul zilei. 
Mă uit la oamenii care mai râd,
liberi de poveri sufletești. 
Ei cum se desprind de durerea inimii
sau în râsetul lor este minciună?

Dar câtă trăire, 
a mea pentru tine, 
femeia cea nouă 
va trebui 
să dea la o parte?
Ca un jucător de tenis
va fi nevoie să fie, 
care, în mână cu o paletă de rând, 
să izbească furios și năvalnic 
mingi mult mai intense, 
servite de o gură turbată de tun.

Mă tulbură primele frunze în cădere
și golul din pomi se va transfera în mine.
La prima adiere mai consistentă, 
voi fi dus departe, ca frunza în lunci.
Curgerea izvorului îmi va fi lance de luptă
împotriva umbrelor prăbușite în unde,
înspre mal să le împing, 
lângă frunzele ruginite în apă.

Ca să rezist, 
mă voi deda lucrurilor mărunte 
ale zilei. 

„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”