Până acum, nu am învățat limba păsărilor, deși, în copilărie, pentru a scăpa de bătăile promise de mama, pentru vreo prostie a vremii, pe care o voi fi făcut, încercam să vorbesc, într-un fel, curcanilor, ca să mă tolereze în lumea lor și, mai mult, să-mi acorde, spre deghizare, pene și mărgele, ca în povestea sadoveniană, despre pițigoi. Aș fi fost cel mai mare dintre curcani, dețineam tehnici de luptă și, dacă le-aș fi aplicat, le-aș fi importat în regnul lor, iar curcanii ar fi trăit războaie interne... Când m-au văzut că deschid poarta de la țarc, m-au respins, opunându-mi pieptul lor înfoiat, mărgelele în șiruri li s-au înroșit ca fierul topit, mult zgomot în ogradă s-a iscat, mama, desigur, s-a alarmat și la mine, pui de curcă plouat, în fugă a venit, zâmbind... În brațe, m-a luat.
Caiet, anul 2018. În luncă (Episod din copilărie)
Un car de brebenei se răsturnase în cale-mi. Și mi-am zărit vecina, desigur, mult mai mare, cum se ridica pe vârfuri, să fie sărutată de iubitul cârlionțat, cu nume de împărat, Constantin, sau de pisic nemângâiat, Costică. E! Acum, era împărat, descins, fără suită, în luncă. Fumul dinspre sat era îngândurarea bătrânelor din porți, legată de o cometă, ce-și tremurase coama pe cer, în noaptea marcată de oftat.
Caiet, anul 2018. Perspectivă
Un fum de la case ca deget îmi arată în spate, unde-s dealuri, tractoare la arat. Pământu’, întors cu plugul, e floarea neagră a zării. Din pasărea în zbor, doar umbra a rămas. Departe, în spitalul din colț, un copil își plimbă jucăria, total nestingherit, pe macat. Pe coridor, domn doctor, cu analiza în mână, își pune ochelarii, pentru a vedea ce spune, în salon, bolnavilor stresați. Un vânt puternic suflă, fereastra se închide... Perspectiva însăși o ghemuiesc în vers, pentru că, altfel, vremea o duce mai departe, irecuperabilă și vie, în diacronie.
Caiet, anul 2018. Azi…
Azi, ți-am dus dorul. Cuvintele mele, scrise în durere, au rezidat în foaie ca niște stâlpi cosmici, în așteptarea stelei. O, încotro te-au îndreptat pașii? Apollinaire te-ar fi urmat pe străzile Parisului, ducă-se mai departe Sena, ar fi spus, și în spate să-și lase ecourile, măcar pe ele pot să le ajung! Plăpândă consolare! Dar piară-mi gândurile toate! Astăzi, îți cer mâna. A mai formulat aceasta cineva?
Secvență autumnală (2018)
Apele se clatină în albii, cară, de ieri, mai multe frunze la vale... Mâna toamnei a scuturat pomii de pe maluri. Pe bancă, doi tineri decupează un dovleac.
Caiet, anul 1991. Motoare
Cum să depășesc imobilitatea materiei? M-am întrebat într-o după-amiază, în care lumina se auzea bătând în arama clopotelor. Tu ai trecut pe stradă. Nu-mi pot ierta nepăsarea... Cât de mult aș fi vrut, atunci, să pun motoare în lucruri, să alerge pe lângă mine, fără putință de popas!
Caiet, anul 1990 / 1991. Pretenția ei (Variantă)
Trebuie să depărtezi - îmi cerea ea în fiecare seară, înainte de a stinge veioza și a adormi în versul meu, epitetul; e ca o mască, pe care nu întârzia să o dai jos de pe fața adevărată a lucrurilor. Sunt tulburată când mă gândesc la posibilitatea de a fi, într-o bună zi, o zână și eu. Îți amintești doar câte nostalgii ți-am provocat prin atitudinile mele! Tu mi-ai mulțumit pentru ele, spuneai că au fost cauze nobile pentru poeme și am înțeles. Deseori, încercând să ajung la tine, mă opresc la epitet, care acoperă versurile ca un voal regesc.
Caiet, anul 1991. Pretenția ei
Trebuie să ștergi, îmi spunea ea în fiecare seară, înainte de a adormi în versul meu, semnul de întrebare - apare ca o mască, pe care este necesar să o îndepărtezi, să nu întârzie prea mult pe fața adevărată a lucrurilor. Sunt tulburată de eventualitatea de a avea și eu, într-o bună zi, expresia unei zâne. Îți amintești doar câte sentimente ți-am determinat prin atitudinile mele. Tu mi-ai mulțumit pentru ele, susțineai că au fost cauze autentice pentru poeme și am înțeles. Hai, lasă-mă dorm și nu mă amenința deasupra cu vreun punct sau cu linia de dialog.
Dintr-un vechi carnețel: Îmbrățișare
Porumbelul, care lovește cu aripile în geamul tău, a fost aruncat de mine, ca piatră, să ieși, eu având brațele deschise pentru o mărginire a firii mele în expansiune.
Alt caiet, anul 2014. Gândul la tine
Gândul la tine mă desparte de farmecul zilei. Mă uit la oamenii care mai râd, liberi de poveri sufletești. Ei cum se desprind de durerea inimii sau în râsetul lor este minciună? Dar câtă trăire, a mea pentru tine, femeia cea nouă va trebui să dea la o parte? Ca un jucător de tenis va fi nevoie să fie, care, în mână cu o paletă de rând, să izbească furios și năvalnic mingi mult mai intense, servite de o gură turbată de tun. Mă tulbură primele frunze în cădere și golul din pomi se va transfera în mine. La prima adiere mai consistentă, voi fi dus departe, ca frunza în lunci. Curgerea izvorului îmi va fi lance de luptă împotriva umbrelor prăbușite în unde, înspre mal să le împing, lângă frunzele ruginite în apă. Ca să rezist, mă voi deda lucrurilor mărunte ale zilei.