Copila nu era potrivită sufletului meu. 
Eram îngrijit de ierburile proprii 
și, mi-e urât să spun, eram un medic bolnav. 
Mi-a fost de folos să stau aproape, timp îndelungat,
de preocupările iubitei mele
și acest fapt a fost sănătos pentru mine. 
„Ce urâte sunt!” spuneam - „picioarele ei”. 
Și, totuși, ca să relev, întru adevăr,   
nu erau. 
„Brațele ei nu sunt drăguțe”. 
Și, totuși, ca să spun adevărat, 
erau. 
„Ce scundă este!” și nu era. 
„Cât de mult vizează pe altul”. De aici, 
a venit cea mai mare cauză pentru ura mea. 
Și relele sunt vecine cu lucrurile bune:
sub acea greșeală, virtutea în locul viciului, 
a purtat, adesea, învinuirile. 
Cât poți de mult, scade calitățile iubitei tale
și înșală-ți judecata ta, printr-o limită:
„Umflată” (să o vezi, n.m.), dacă este plinuță;
dacă este întunecată la față, 
să fie poreclită „neagră”.
Găsește-i învinuire și în privința zveltei subțirimi 
(a corpului, n.m.).
Dacă nu este necioplită, spune-i obraznică
și dacă este cinstită, spune-i necioplită. 

(Va urma) 

Femeia luase ea însăși poziția de drepți, 
auzind acest strigăt mai potrivit 
lui Ștefan cel Mare,
decât unui gânditor, 
însă Diogene se deșteptase ca dintr-o visare: 
„Hm!”, 
chiar el își spunea,
„unde poate duce simpla confuzie. 
Eu, conducător, ea, ascultător...
Oh! Vremuri patriarhale, 
care nu-mi convin”.
„Preia frâiele!”
și-a continuat Diogene monologul, 
de data aceasta, rostit tare, 
„Preia frâiele, femeie,  
și hai să-mi povestești
despre nopțile care-ți trec pe dinainte
ca niște vehicule de luptă romane!”.

„Azi-noapte”, începe femeia, 
„am văzut luna - 
bântuia pe cer într-o sanie,
trasă de caii zăpezii stingheri”. 

(Va urma)
 
 

„Nu voi, Diogene, mai tânără să fiu. 
Sunt braț la braț cu tine, 
contemporana ta, 
amândoi trecem prin eră - 
astfel să creionezi despre mine, 
în lucrare. De ce să ne înstrăineze 
dezacordurile futile? 
Suntem trup și suflet, 
părtași ai vremurilor noastre”. 

Pentru moment, Diogene a tăcut,
pentru a fi rămas filosof și la masa bogată. 

„Așa voi scrie!” - mai târziu, 
filosoful a strigat. 
Surprinsă, femeia a luat poziția de drepți. 

(Va urma) 

Deși era tentat să confirme aprecierea femeii, 
totuși, Diogene încerca să iasă cu mai puțină laudă de sine
(care, în nicio împrejurare, nu miroase a bine),
din context, 
fiindcă, întotdeauna, el se afișase modest, 
cum îi stătea, cu adevărat, în fire. 
A tăcut. 
Femeia a adus, 
pe un platou de lut,
un pește rumenit, asemănător
cu acela prins de oaspetele ei, 
filosoful capitalei. 

„Ți-am oferit un pește, 
viu ca inima”, a intervenit Diogene. 
„Tu ai pus, 
pe masă,
viitorul sortit peștelui meu, 
din plasă. Ești o zeiță, 
fiica lui Cronos. Te joci, 
după cum poftești, 
cu timpurile, învârtindu-le în mână, 
ca pe mărgele,
umbli, atât de lejer, ca un lujer, 
pe axa temporală a altora. 
Inversează! Du-te în cameră 
și revino  
mai tânără cu niște ani. Aș fi uluit
și te-aș trece în cartea mea, 
ca pe un geniu fără operă, 
dar cu meșteșugul de a obține, 
de la timpul tău trecut, intrat în istorie, 
vigoare, prospețime și un chip mai subțire, 
cum îl aveai, 
când ne-am cunoscut”. 

(Va urma)
 

Femeia cucernică i-a ieșit în prag, 
îmbrăcată în haine curate, albe, 
ca o replică la ținuta oaspetelui drag. 

„Am adus un pește” Diogene a îngăimat. 
„Mulțumesc, ești bun. Așază lampa 
lângă mine”. 
„S-a stins pe drum. 
Nici nu mai e nevoie să stea aprinsă.
În curând, astrele răsar
și-ți vor lumina destinul”. 
„Cum spui tu”. 

În timpul mesei, 
Diogene perora despre biografiile 
și vastele sisteme ale altora. 
„Opera ta este cea mai însemnată” -
a fost vorba care pe Diogene l-a încurcat.
Simțea că înoată, din nou,
însă nu prin apă.

(Va urma)

Sursa: YouTube

„Sunt invitat la cină, 
de către femeia din apropiere.
În casa ei, 
voi putea stinge lampa. 
Am transmis mesajul meu în oraș,
de a căuta, cu lampa aprinsă, 
ziua, în amiaza mare, 
un ins adevărat: 
oamenii au luat aminte 
și au devenit mai profunzi.
În spatele zâmbetului lor, 
tâmp altădată, 
acum, afli mai multă umanitate. 
Merită să mă arunc, din nou, 
în mare și să mă scald, mai relaxat. 
Misiune îndeplinită, cu vârf și îndesat! 
Doi oameni adevărați am remarcat,  
femeia la care sunt invitat să iau masa. 
Al doilea poate fi Alexandru cel Mare”.  
 

Cu pletele în vânt - 
să-l fi văzut pe Diogene cum alerga pe țărm, 
Poseidon l-ai fi crezut. 

Și, bâldâbâc! Diogene s-a cufundat
în valurile albastre. 

„Oare pot prinde un pește?” - 
sub apă, Diogene gândea. 
„I-l duc drept dar femeii 
care m-a invitat”. 
Gândul i-a fost ascultat.
În preajmă, 
un pește a înlemnit, 
ca ofrandă. Diogene l-a apucat 
în brațe 
și a ieșit, triumfător, la mal
și iată ce-și spunea, în barbă: 
„Corespondența dintre mine 
și natura acvatică 
s-a materializat. 
Hai să mă pregătesc și să merg, 
pentru a-mi onora, 
cum se cuvine, 
invitația, de ieri adresată”. 

(Va urma)

Izolați în schelete, 
Adam și Eva își dădeau gură, 
precum, într-un debut fals 
în dragoste, 
Ana și Ion, pe câmpurile 
satului Pripas. 

Eva devenise optimistă,
amintindu-și blestemul lui Dumnezeu, 
de a naște, în dureri, pui de om;
fiindcă nu avea în ființă deșteptat 
sentimentul matern, 
intuise că mai are mult de trăit;
la un asemenea gând, 
își revenise în fire: 
se plimba, 
cu voioșie, 
prin carcasa de oase. I se putea auzi 
glasul cristalin
răzbătând alb în noapte.  

Adam a reușit să iasă 
din gura hipopotamului adormit
și dus a fost, înspre muntele de oase, 
care-i blocase femeia.
În drum, s-a împiedicat 
de un trunchi prăbușit ca un elefant.
În ceasurile nopții, 
se auzea pârâitul prelung al unui ram, 
pe care Adam îl rupea din coroană, 
să aibă o pavăză. 
Ca Tarzan (îndoind fiarele cuștii), 
Adam a dislocat fălcile ansamblului osos 
în care Eva, într-adevăr, cânta operetă. 

S-au îmbrățișat. 
Din cer, luna zâmbea
și bărbatului i s-a părut Eva 
mult mai strălucitoare decât orice
mijea deasupra lor. 
De invidie, luna s-a îngălbenit 
și așa a regăsit-o în cer 
Shakespeare, când a scris 
scena balconului.

P.S.
Piesa Romeo și Julieta 
avea să umble în lume, 
de la un veac la altul,
ca un bagaj, purtat de actori, 
din teatru în teatru. 

Of! când piesa a fost proiectată 
în cinematografe, 
luna și mai mult 
s-a lăsat călcată în picioare, 
de Neil Armstrong. 
Și Bendis căzuse în istorie,
dimpreună cu poporul 
care o venera. 

 
   

Sursa: YouTube

Sursa: YouTube