Tot prin anii nouăzeci, împreună cu domnul Dan Cristea, la Galeriile Volard…

Aici, se refugia domnul profesor și toată lumea îi căuta compania (toată lumea: scriitori, profesori, redactori la radio etc.).

La masa noastră, s-a așezat un bărbat- nu mai rețin exact cine -, care vorbea atât de încet, încât ar fi trebuit să ai urechile antene, pentru a-i capta vorbele, dar, când a început să critice o anumită publicație, a ridicat vocea și, astfel, am avut și eu șanse să-l aud.

Eu, care cunoșteam opinia foarte bună a domnului profesor despre publicația respectivă, la care, de fapt, și colabora, mă așteptam să-l văd pe magistrul meu ridicat în picioare, erupând ca un vulcan… Aș fi luat eu cuvântul din solidaritate, pentru a susține ceea ce știam că domnul profesor apreciază, dar, la fel ca în taxi, am tăcut, lăsându-l pe dumnealui să intervină, dacă ar fi voit. Evident, nu l-a contrazis pe războinic: nu a spus nimic – nici da, nici nu- și-a văzut de treabă.

După ce interlocutorul respectiv a plecat sau noi ne-am ridicat și am părăsit localul – nici nu are importanță faptul -, nu am avut cum să nu-l întreb pe domnul profesor, deși aveam rețineri, de ce nu a luat apărarea „patriei”, eu, repet, suportând șocul discrepanței dintre ceea ce știam că domnul profesor prețuiește și lipsa de reacție.

-Dacă asta e părerea omului, nu i-o puteam eu schimba! mi-a răspuns calm și fără a fi părut supărat pe direcția aceea a conversației cu tăunul satiric.