Și după ce a sfârșit toate aceste cuvinte,
Iisus Hristos a întors privirea către ucenicii Săi,
ca și cum ar fi vrut să le lase greutatea vorbelor:

— știți, peste două zile va fi Paștile
și Fiul Omului va fi dat
să fie răstignit.

Între timp, în altă parte,
arhiereii și bătrânii poporului
se adunaseră deja
în curtea lui Caiafa,

unde gândurile nu se spuneau până la capăt,
dar se înțelegeau din priviri:

cum să-L prindă
cu vicleșug,
și cum să-L scoată din lume
fără zarvă.

Nu în ziua praznicului —
își spuneau —
ca să nu se tulbure poporul,
care oricum trăia mai mult din zvonuri
decât din adevăr.

Și, ca o ruptură de plan,
Iisus Hristos era în Betania,
în casa lui Simon Leprosul,

unde totul părea încă firesc:
masă, odihnă,
un timp suspendat.

Atunci s-a apropiat o femeie,
cu un alabastru plin de mir scump
și fără să întrebe pe nimeni,
l-a turnat pe capul Lui.

Ucenicii au văzut
și s-au tulburat imediat,
precum binele ar fi trebuit contabilizat:

— de ce risipa aceasta?
se putea vinde,
se putea împărți,
se putea face ordine în lume.

Dar El, știind deja
cum arată gândul înainte să fie rostit,
le-a spus:

de ce o supărați?
a făcut un gest încărcat de eternitate,
pe care voi nu-l vedeți.

Săracii vor rămâne,
îi veți avea mereu aproape,
dar pe Mine
nu.

Femeia aceasta
nu a risipit nimic,
doar a grăbit
ceea ce urma oricum să vină:

îngroparea.

Și oriunde se va spune
povestea aceasta —
și se va spune —
va rămâne și gestul ei,
ca o pecete de lumină
într-un text care se întunecă.

Atunci, din cei doisprezece,
unul s-a desprins,

Iuda Iscarioteanul,

și, mergând la arhierei,
a întrebat simplu,
ca într-o învoială:

ce-mi dați
și vi-L vând?

Iar ei
nu au ezitat:
treizeci de arginți.

Și din clipa aceea,
nu a mai fost decât o problemă de timp —

căutarea unui moment potrivit,
a unei antinomii în lume,

prin care
să-L poată da
în mâinile lor, 
ale savanților și fariseilor.