Te-am tras spre mine
și te-am lipit de piept
ca pe o carte interzisă într-un regim de gheață.

Dar deasupra noastră
a trecut sabia.

Sabia aceluia
care își mătură singur curtea cosmică,
dincolo de gardul lumii,
și într-o secundă
a desprins din mine
tot ce te ținea aproape.

Rămăsese numai inima ta,
fabrică de apropieri noi,
mașinărie tandră
care inventa mereu alt drum către mine.

Stăteam întinși în iarba înaltă.
Atât de înaltă
încât zgomotul spicelor
plutea prin aer
ca o limbă străină.

Te căutam deja
printre insecte,
printre furnici și carapace mici de pământ,
fiindcă începeai să regresezi,
să te subțiezi,
ca amnarul ros de cremene
după prea multe încercări de foc.

Încercam să te păstrez
în forma inițială a iubirii noastre,
în parametrii acelei prime atingeri,
dar nisipul din clepsidră curgea în trecut.

Ne apropiam buzele încet,
ca două continente
care nu reușesc să se atingă.

Între timp, luna urcase complet.
Razele ei vibrau
ca niște corzi de chitară uitată
într-un colț de turn medieval.

Acolo rămăsese trubadurul —
închis în Istorie.

Din când în când,
chitara lui își arunca umbra prin creneluri
până în secolul nostru,
ca să ne amintească
faptul că iubirea ruginește lent
în toate epocile.

Iar buzele noastre,
înainte să izbucnească în sărut,
se uscaseră deja
de dor,
de discursuri inutile,
de vremea aceasta arogantă
în care se vorbește prea mult.