Eram pe punctul de a te sfărâma toată când te-am luat în brațe și te-am strâns la piept ca pe Biblie,
dar a survenit sabia din cer a Celui care știe să-și facă prin curte curat — cosmosul de peste gard — și, într-o clipă, a despărțit dragostea mea, care mi te lipea de ceea ce în toată vremea inima ta genera către mine: o apropiere mereu nouă, care cu nimic din lume nu semăna...
Ne întinseserăm peste iarba verde. Ajunsesem să te caut prin patria insectelor terestre, fiindcă începeai să regresezi, să te subțiezi, ca amnarul ros de cremene după prea multe încercări pentru o scânteie.
Stăteam de tine ca să te păstrez în parametrii dragostei în care ne cunoscuserăm, însă orice fir de nisip cădea tot în timpul trecut, care, prin întoarcerea clepsidrei, devenea din nou izvor pentru prezent și viitor.
Între timp, luna se instalase și-i zbârnâiau razele ca niște corzi ale chitarei din colț, uitată de un trubadur medieval rămas în turnul căruia „Istorie” i se spunea. Ca semn al lui pe pământ, chitara și-a aruncat prin crenel umbra în drum, ca s-o aflăm noi, cei din secolul douăzeci și unu, iar buzele, până să ni se unească într-un sărut de foc, se uscaseră de dor și de atâtea palavre rostite pe întinderea vremii trufașe.