Un capriciu al sorții, vârful țuguiat al catedralei, este o scară mai profundă în lucruri. Întors din viziuni extravagante, gândul obosit coboară lent.
Priveliștea sumbră, mereu linsă de animale, ca o rană în suflet. Acest catarg de vis sfredelind în plagă și trupul tău de sticlă topită, totul îmi permite să cred că voi pâlpâi în biserica întunecată. Agresat prea mult de nemișcare, aș putea fi stors de lumină, precum o lumânare.
Caut răspunsuri în liniștea care-mi șoptește povești, înțelegând, în final, că lumea se dizolvă în eterna uitare...