Ochii bătrânei 
caută o unealtă, 
în haosul de lucruri al odăii. 

Vechiul ceasornic 
și-a întins brațele, de-a lungul pereților, 
legănându-și tic-tacul de bronz, 
de parcă ar vrea să adoarmă timpul, 
să păstreze ceea ce a fost odată viu
și acum este sfărâmat, 
asemenea oaselor unei lumi moarte.

Prinsă în torsul monoton al firului de lână, 
bătrâna ronțăie boabe de porumb, încet, 
neatentă la firul subțire al clipelor, 
care fug în neant, 
fără să aducă înapoi focul vieții. 

Cine ar privi prin gaura cheii 
ar vedea bătrâna transformată într-o umbră, 
o pată de stambă, de care, agățat, motanul 
își toarce și el singurătatea.

Cu vătraiul în mână, 
ea scormonește prin jar, 
așteptând poate o scânteie, o flacără mică, 
să aducă vestea unui oaspete neprevăzut. 

Amurgul cerne cenușa rece a zilei; 
prin aceeași sită, 
bătrâna își zărește viața,
ca pe niște ochiuri de apă tulbure, 
din care memoria, 
o pasăre slăbită, 
ciugulește rămășițele unor momente strălucitoare. 

Vatra satului, 
înnegrită de fumul iernilor, 
rămâne o amintire nedefinită, 
ca un peisaj înghețat...