O, muză, spune-mi cum, 
sub ramuri înflorite, 
ne aflam noi, 
ciugulind, ca două păsări, 
dramuri de fericire din inimi aprinse. 

Pomul ales străjer ne era martor mut, 
iar noi ne îndemnam unul pe altul să ne ascultăm pulsul, 
care bătea într-un singur ritm, asemenea valurilor mării 
care se-nalță și se prăvălesc laolaltă.

Ce aș fi fost eu fără tine? 
Aceasta m-ai întrebat, 
cu vorbe dulci, 
ca mierea din stupii zeilor. 

Ne-am fi dus traiul, 
precum niște sihaștri în chilii ascunse, 
unde șirul clipelor s-ar fi strâns încet, 
pe un fus nevăzut. 
Dar cine torcea acest fir al sorții? 
Oare vreun zeu, 
conștient de menirea noastră, 
țesea momentele de cunoștință? 
Sau, poate, 
orb la ceea ce făcea, 
a tresărit și a fost dezarmat de vastitatea 
a ceea ce mâna lui a declanșat,
în clipa când destinul i-a fost dezvăluit?

Este greu de spus, 
dar astăzi, 
ne bucurăm de verdele cetinilor 
și de întâlniri fastuoase, 
ascunse de ochii lumii...