O, cum mă apasă absența ta, povară ce-mi rănește inima,
Precum trenul care pe șine așteaptă, fără vlagă să-și reia calea.
Când tu nu ești, parcă întunericul mă înfășoară, 
Sufletul mi-l strivește.

Faust, acela care și-a vândut sufletul înjositului înger,
Trăia în desfătare, cerând clipei să rămână în veci neschimbată,
Pe aceeași planetă ca a noastră, găsise un sens plin de dorințe,
Fără alt dar, decât un pact devastator, ce-l umbrea cu perene suferințe.

El știa că, dincolo de lumea aceasta, nu va mai avea nimic,
Nici sărutările iubitei, nici alinare.
La judecata finală, doar un suflet amintirile faptelor îi va purta
Și focul păcatului va îndura.

Dar eu, cel care nu mă vând, mai am o speranță,
Să caut în această viață doar ceasurile când ne întâlnim,
Fericirea mea stă în acele momente, o comoară prețioasă,
Când te regăsesc pe tine, iubita mea.