Privirea ta s-a materializat în aer, 
ca bronzul în topitorii. 
Un cântec de pasăre a interferat cu fluxul, 
care purta gânduri. 

Noi înșine eram acel foc, 
despre care au dezbătut îndelung filosofii antici, 
de ce tinde mereu în sus, 
acolo unde îngerii își leapădă sandalele, 
pentru a pluti în eterul rece...

În glumă, i-aș fi spus lui Platon, 
care tot investiga un sens al presupusei taine, 
că, pentru noi, cei de acum, strânși în brațe, 
pe mal, 
flacăra se înalță, peste epoci, să ne vadă.

Dar focul acesta, 
umblând după oxigen, 
aparține propriilor noastre inimi, 
cum ar putea să vină din istorii? 

„Umbra din cer a ideii despre voi 
se preumbla pe atunci, pe pământul altei ere”, 
pare a se fi auzit glasul filosofului din Akademos...

(Va urma)