Lacul, a cărui oglindă triumfă asupra propriului adânc, apasă în sine cu alaiuri de nuferi. Privit la suprafață, el este un cer albastru, pe care avioanele trec și, uneori, se aude parașuta ca un fus.
În ce mâl prosper și-a prins nufărul rădăcina, astfel încât, printr-o tulpină subțire ca țeava, aduce puteri în petalele tremurând ca o fustă de balet, uitată pe ape?
Caut instrumentul care mișcă barca și îl aflu la Eminescu: acesta este cercul, folosit de lac să încerce a se despovăra, când e destul de încorsetat; i-ar fi fost imposibil îndrăgostitului să o fi dezlegat cu inima și să fi navigat printre trestii, de-acolo de unde șerpii scot capete de ceară.