Dilema oglindirii

Mă uit în ochii tăi atât de atent...
Vreau să văd cum ei mă reflectă pe mine,
cel care stau pe scaun în fața ta,
eu mă caut pe mine însumi în irișii tăi
și nu par decât o pată albastră -
culoarea cămășii mele mă întinează.

Am simțit pleoapa,
când ai închis-o peste mine, cel din oglindire;
din reflex, am întins brațele sus,
să nu cadă peste mine pleoapa,
dar care eram eu, de fapt?
Cel care mă priveam din afară
sau cel pe care l-au împărțit ochii tăi?

Eram unul contra doi
și nu știam care primește mai multă iubire.
Să fi fost cel din ochiul stâng? îi fac un semn
și-l întreb dacă îți simte inima mai aproape,
fiind în concertul pulsului, chiar pe primul rând...

„Ce-i cu tine?” te aud.
„Eu mă verific pe mine...
Nu am treabă cu tine!” bâigui încet,
ferit să nu fiu dibuit.

Câtă vreme am răspuns la întrebare,
scaunul a căzut și m-a doborât din ochiul drept;
probabil acolo eram mai nătâng.

Îmi făcuseși cu ochiul și mi-ai dat, pe fugă, un sărut.

S-au răzvrătit cei doi, fixați în răsfrângere,
i-am observat cum s-au ridicat și au venit spre mine,
cu sorcova...
Privirea ta cuprinsese vitrina cu articole de iarnă,
la reducere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *