Vreau să văd cum mă reflectă ochii tăi pe mine, 
cel așezat pe scaun înaintea ta, 
căutându-mă pe mine însumi în irișii tăi, 
dar nu zăresc decât o pată albastră, 
cămașa mea întinând imaginea.

Am simțit pleoapa ta, 
când s-a închis peste mine, 
cel din oglindire și, în acel moment, 
mâinile mi s-au ridicat instinctiv, 
ca să nu fiu prins sub greutatea ei. 

Dar cine eram eu, cu adevărat? 
Cel care mă priveam din afară 
sau cel însușit de ochii tăi?

Eram unul împotriva celor doi reflectați 
și nu știam care dintre noi primește mai multă iubire. 
Poate cel din ochiul stâng - 
inima fiindu-i mai aproape - ,
căruia îi fac un semn: 
„Bătăile inimii ei sunt ca o simfonie?”.  

„Ce este cu tine?” îți aud glasul. 
„Mă verific pe mine însumi... 
Nu e vorba de tine!”, răspund încet, 
temător să nu fiu descoperit.

În timp ce vorbeam, 
scaunul, mișcat de mesaj,  
s-a răsturnat 
și eu am căzut din ochiul drept; 
poate acolo eram mai nătâng.

Îmi dăruiești un sărut în grabă, 
dar cei doi, 
răzvrătiți în reflexie, 
se ridică și vin spre mine, 
ca să mă confrunte. 

Nepăsătoare față de războiul meu intern, 
privirea ta rătăcește către vitrina cu articole de iarnă,
atrăgătoare prin prețul redus.