Umbra nopții 
ca o tablă ușoară 
se încovoaie peste peisajul care iese din comun, 
prin becurile strălucind în case. 

Un meșter din cer a prelucrat tabla nopții 
și i-a dat forma unei păsări, la care, aplicat, 
conceptul lui Odobleja a pus-o în zbor, ca pe robot.

Aurora ieșise din ograda Olimpului, 
cu o amforă, pe umeri, 
dar, 
când roua nu i-a mai ajuns pentru florile toate din cale, 
a revărsat din ochii ei lacrimi 
și le-a adăugat „pe-al florilor sân" - a văzut Eminescu, 
dintr-un veac deschis spre romantism - 
pe el l-au atras, 
ca un magnet, 
buclele de metal rar, ale zeiței matinale.

Chloris nu se lasă mai prejos față de colega olimpiană. 
Din roze, își pune salbe pe fruntea ca de zăpadă; 
închipuie, la scara istoriei, portretul Albei-ca-Zăpada. 
La ce, oare, îi va fi trebuind să fie alta? 
Poate nu mai vrea să o afle durerea, 
ci să-i piardă adresa.

De acum, 
în locul lui Chloris, 
râul suspină, cu ape, cu tot ce ele răsfrâng. 
Când se uită spre cer, 
zeița își zărește blându-i supliciu, 
purtat în ciocuri de păsări. 
„Demersul a mers" - am consemnat...
„A zburat!" - ea însăși îmi șoptește, 
întinsă, alături de mine, în pat.

Ca în fabule, 
pasărea dă să cânte și coșul de nuiele, 
în care durerile mici ședeau pe ciuci, 
ori pentru că nu-i aparținea, 
ori, mă rog, va fi fost ceva neprevăzut, 
a căzut și, până jos, praf s-a făcut...

Pe ape, 
un purpur fantastic s-a născut: ardea în oglindire 
și fumul nătâng se răsfira în văzduh, 
printre șirurile privirilor plictisite.

Ecoul răspundea nu purpuriului de amor, 
ci trosnetului care anunța 
spargerea în țăndări a unui coș, 
picat din neglijența cuiva.

Pitită între cetini, 
veverița ronțăia alunele, risipite, cândva, 
de Grettel sau de altcineva, dintr-o poveste mai veche.

Ca un lanț de bicicletă, 
pădurea scârțâia, pe-ale cărei frunze, 
luna pedalează.