În brațele mele, 
te-ai aprins deodată, 
ca o flacără în noaptea umedă, 
iar cerul, stins și străin, s-a cutremurat, 
răsfrângând în noi lumina sa bolnavă. 

Îngerii, 
acei hoți de ținte, 
rătăceau cu aripi din raze reci, 
pajiștile, verzi și crude, își suflecau iarba, 
ridicându-ne spre copacii interziși.

În țoalele sale de humă veche, 
purtate, de la facerea lumii,
divinitatea părea o umbră sfâșiată.
În țesătura aceea prăfuită, 
se zăreau urmele palmelor lui Adam, 
de când se ridicase din patul de țărână. 

Totul era o forfotă haotică, 
un delir de început de lume, acolo, 
în acel rai obosit. 
Rezidenții șușoteau, 
gata să recreeze lumea, dar de data aceasta cu noi, 
cu noi, cei care am fi fost mai supuși. 
Însă nu băgaseră de seamă esențialul: 
noi ne ascultam inimile pulsând... 
Ce împărțeam era doar al nostru, 
o taină fără imagine sacră, 
fără icoane gravate în pielea sufletului.

Nu ne păsa de planurile lor fade. 
Ne sărutam în tăcere, 
ca în Floare albastră, 
sub cerul care nu întreba nimic, 
sub pălăria ce ascundea restul lumii.  

Ne îmbrățișam cu acel foc,
scăpărat dintr-un vis... 

Când vâlvătăile noastre se întâlneau, 
cosmosul se plia pe sine, 
învăluit de fumul arderii noastre interioare. 
Totul devenea o masă de stele topite, 
gata să fie aruncată în recuzita lui Cupidon, 
care, plictisit, se întorcea la maică-sa: 
„I-am străpuns pe aceștia doi cu o singură săgeată, 
căci dragostea lor este tot ce a mai rămas”...