În brațele mele, 
te-ai luminat, tăcută, ca o flacără palidă 
ce dansează în întunericul vechi al amurgului. 

Cerul, strivit sub greutatea norilor negri, 
a răsfrânt o lumină de argint peste noi, 
iar îngerii, umbre sumbre cu aripi de raze stinse, 
pășeau peste pajiștile uitate ale raiului. Iarba lor se retrăgea, 
moale și întunecată, sub pașii noștri 
și ne ridica spre copacii sterpi, 
pomii ce purtau fructele amărăciunii, permise de o divinitate prăfuită, 
care de la începuturi poartă același veșmânt pătat de humă. 
În țesătura acelei haine vechi, 
zăream urmele mâinilor lui Adam, 
care s-a ridicat greoi din patul său de țărână, 
sub ochii îngreunați de pleoapele vremii.

O adiere în miezul unei nopți fără sfârșit 
răsuna prin raiul acesta. Cei care-l locuiau, palizi și tăcuți, 
discutau, visând la o lume nouă, o lume modelată din lut și cenușă. 
Însă ei nu simțeau cum inimile noastre bat împreună, 
fără să se ascundă, fără să se arate, 
căci nu e nimeni să ne ceară vreodată socoteală. 
Noi, fără chipuri sfinte gravate în carnea noastră, 
trăiam doar pentru acea liniște.

Preocupările lor erau departe, pierdute în ceață. 
Noi ne sărutam sub cerul cenușiu, 
ascunși sub pălăria nopții. 
Ne îmbrățișam, purtând focul ca un blestem tăcut, 
lăsând flăcările să danseze între noi. 
Când vâlvătăile noastre se întâlneau, 
cosmosul, înfășurat în umbre, se înăbușea în fumul arderii noastre interioare, ca un ultim suspin. 
Totul devenea o masă grea, 
pregătită să fie aruncată în recuzita lui Cupidon, 
care, obosit și melancolic, pleca spre mama lui. 
„I-am legat pe aceștia cu o singură săgeată”, ar fi spus el, 
„soarta i-a unit, iar focul lor va arde până la sfârșit”.