Lângă izvor, ne-am apucat să ridicăm casa din lemn,
sub foșnetul blând al crengilor îndoite-n rugă,
copacii ne cereau
să-i doborâm pentru locuința noastră,
iar veverițele strângeau alune, cuminți,
urșii ne dăruiau blana lor moale
și vulpile, tăcute, ne depuneau prada la picioare.

Pe patul de mușchi, lângă tine stăteam...
Șoaptele tale, ușoare ca un dor, mă informau:
„Uite, Perseidele, scântei din paharele zeilor,
Acolo, în cerul gol, se-adună la ospăț,
cu purpura mătăsii târându-se pe podele...
Și Afrodita își pieptănă părul,
privindu-se în ochii muritorilor
ce au adorat-o de atâtea ori...
Dacă am vedea-o, ochii noștri ar deveni
oglinzi de cristal în Olimp”.

Îmi înmânai binoclul, ca să contemplu cerul,
să văd sori îndepărtați, leagăne de lumi necunoscute,
iar când oboseala ne învăluia blând,
adormeam, îmbrățișați sub razele calde ale lunii.