Târziu, un șir de băietani, 
prin zăpada așternută pe câmp... 
Fulgii ne băteau în față. 

Sub lună, 
mai era tresărire de activități, 
pe când orizontul își închisese demult 
pleoapele peste becuri și oameni. 

Nu mai țin minte destinația...
Se poate să fi fost către vârsta de astăzi, 
a celor care am mai apucat-o, 
fiindcă, dintre noi, 
câțiva s-au dus să se odihnească sub acel pământ, 
pe care-l străbăteam cu toții în pas de haiduc. 

Aveam o tentație, 
de a ne prinde cu mâinile de frânghia de oase a razelor 
și să ne ridicăm în slăvi, 
precum bolta înghețată ar fi fost un for, 
în care ne așteptau să rostim pamflete oameni de zăpadă. 

Înfrângeam ora nopții, prin dialog. 
Străluceam cu toții pe acel platou. 
Respirațiile noaste înălțau bolta cerului...

Cel mai mult pe mine aceasta mă fascina...

Acum, zăpada aceea e doar o amintire, 
iar luna pare mai palidă, 
prinsă în rețelele orașelor, 
care niciodată nu închid ochii. 

Respirațiile noastre, 
cândva aburi vizibili ai visului, 
s-au pierdut în aerul greu al realității. 

Totuși, undeva,
mai tresare câmpul, 
mai respiră băietanii aceia, 
iar luna rămâne acolo, 
așteptând să fie prinsă din nou de mâinile noastre, 
în altă viață.