Aranjându-și pălăria pe cap, 
țăranul se duce spre cal: îi pune hamul, 
să iasă la câmp, pentru semănat.

Parfumul boabelor de porumb 
iese din săcui, precum cobra, 
din coșul dresorului.

Femeia nu-și găsește opincile.
-Uită-le aici, sub pom, 
îi strigă bărbatul cu of de supărare, 
dar și de șagă, totodată.
-Cum ajung să mă încalț? întreabă ea, 
bosumflată.
-Pe sârmă, dragă! Cine mai este ca tine? 
O acrobată am și eu în curte!
-Dar, în spinarea ta, nu sui eu?

Ascultător, 
țăranul își ia în cârcă soața, 
precum apa se îndreaptă spre mal, 
alunecând pe spinarea peștilor.

-Dar, omule, nu puteai să mi le aduci 
la scară tu? 
Ți-ai omorât spinarea degeaba! Și, la câmp, 
îmi vei striga, toată ziua, 
că ai obosit din culpa mea.
-Ia, du-te, femeie, mai încolo 
și mă lasă! O împinge, ușor, înspre casă. 
M-oi descurca eu și de această dată.

Femeia rămase acasă, la somn. 
Îi va duce, mai târziu, ulciorul cu apă.

Rămase la somn?
S-o creadă ea! 
Bărbatul o smulge ca pe floare 
și o așeză în căruță, pe băncuță, lângă sine 
și-i dă bice pe spinare bidiviului pur-sânge.