Pentru a sublinia dubla pasiune, lirica și pescuitul, George Ceaușu construiește o analogie subtilă cu figura mitologică a lui Ulise. Diferențele dintre el și eroul odiseic sunt prezentate cu un umor fin, care îmbină autoironia cu meditația asupra condiției umane. Prima dintre acestea evidențiază absența unei Penelope care să-l aștepte: „Ulise… / Era așteptat de Penelopa! // Pe mine nu m-așteaptă nicio divă” (Drumuri). A doua diferență, inspirată din alegoria baladei Miorița, anticipează un final spiritual, în care traseul existențial capătă o dimensiune cosmică:

„La capătul călătoriei mele

Și după ani de zbucium, în derivă –

Porni-voi pe-un alt drum croit prin stele!”.

Deși diferențele inițiale par a constitui dezavantaje în comparație cu legendarul Ulise, finalul poemului răstoarnă această perspectivă. Poetul clamează un avantaj esențial, de ordin spiritual: singurătatea lui este împărtășită doar de Dumnezeu, o discrepanță care sublimează întregul demers liric într-un registru metafizic și profund personal („eu… / Îl am companion pe Dumnezeu!”).

Într-o notă de promisiune către cititori, poetul evocă posibilitatea unei mărturii din tărâmul lui Hades:

„De n-o să-mi fie bine, dau de veste,

C-am să revin în ale voastre vise,

Iar de am chipul trist, e clar că mi-este

La fel de greu cum i-a fost lui Ulise

În drumul spre Itaca”.

A doua promisiune făcută cititorilor impresionează prin anvergură și accentuează capacitatea poemului de a păstra intacte elementele acvatice, fundamentale pentru echilibrul planetei:

„Am să-nchid într-un poem

Toate dorurile mele,

Toată viața de boem

Trăită prin cafenele!

Și la voia întâmplării

N-am să las nimic pe-afară,

Chiar și valurile mării

Le-nchid într-o călimară”.

(Gândul meu, talan bătrân).

Gândul, a cărui metaforă de talan conferă o impresie de forță, ajunge să aibă, în viziunea poetului, constituția lacrimii, simbol, deopotrivă, pentru durere și bucurie. Atmosfera textului, întrețesută în marginea operei lui Francois Villon, sugerează lacrimi ale nostalgiei:

„Nici gândul, un talan murg

Nu îl las stingher prin iarbă

Și cu lacrămi care-mi curg…

O să-l priponesc în barbă!”.

O promisiune implicită vizează natura, anume de a o frecventa cât mai intens. Natura, prin însăși esența ei, deține abilitatea de a găzdui anotimpurile și de a oferi un spectacol perpetuu al schimbării și al regenerării. Totuși, poetul nu se mulțumește cu această contemplare pasivă; el inventează un scop mai profund, o motivație personalizată pentru atracția față de pădure: afirmă existența unei zeițe protectoare, o alternativă feminină la semizeul Pan. „Muma – Pădurii”, prezentată drept „doamnă”, ar stăpâni acel castel magic, înconjurat de un iaz cu nuferi. Conexiunea afectivă dintre poet și natură este intensificată de energia nuferilor, care aduce bună dispoziție oricui pătrunde în acest univers vegetal:

„În armonie cu natura

Trăiesc de mic și o duc bine

Și îi iubesc coloratura

În orice anotimp ce vine…

Din primăvară până-n toamnă

Mă pierd prin pădurea pastel

Și-unde, Muma Pădurii-o doamnă

Deține un frumos castel.

Pe lângă el e-un iaz cu nuferi

Ce au și o proprietate:

De ești neliniștit și suferi

Te vindeci de anxietate!”

(Pastel).

Poetul își asumă, în egală măsură, rolul de martor privilegiat al măreției pădurii, al cărei spectacol grandios devine obiectul unei contemplații profund estetice și existențiale. Mărturia lui subliniază vitalitatea inexorabilă a naturii, care nu cunoaște starea de agonie și se afirmă printr-o cromatică proteică și încântătoare, capabilă să captiveze privirea și spiritul.

În această perspectivă, pădurea devine un sanctuar terapeutic, un spațiu sacru care asigură echilibrul interior al vizitatorului și se configurează drept un remediu ontologic împotriva angoaselor existențiale. Poezia lui George Ceaușu reflectă o legătură strânsă și longevivă cu mediul înconjurător.

Titlul „În portalul catedralei cu voroave” poate fi interpretat ca o invitație poetică la o experiență simbolică, în care elementele sacre și cele profane se întâlnesc într-un spațiu de revelație. Portalul catedralei sugerează un loc de trecere, un prag între lumi – cea materială și cea spirituală, indicând apropierea de o dimensiune sacră, de introspecție sau de înălțare spirituală.

Cuvântul „voroave”, cu formă arhaică și semnificații care trimit la povești, cuvinte sau diverse învățături, adaugă o notă de intimitate și de tradiție orală. Titlul poate fi perceput ca o metaforă a actului poetic în sine: poetul, aflat în pragul unui sanctuar, cu precădere natura pe care o explorează cu neostoită încântare, transformă vorbele în ritualuri sacre, în construcții care apropie cititorul de esența vieții.

Prin arta de a transforma cotidianul în imagini și metafore inedite, George Ceaușu reînnoiește limbajul poetic. Prin fiecare vers, autorul ne invită să recunoaștem frumusețea în efemer și să înțelegem profunditatea transformării. Dialogul între om și Dumnezeu adaugă o dimensiune transcendentă acestei lirici, în care figura divinității apare ca un ghid în mijlocul tumultului existențial.