Unul dintre cele mai neobișnuite locuri mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea reliefului, ci mai curând disonanța dintre simplitatea aparentă și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari sunt resemnați în tihna lor — afundați în fotoliile din grădini, că duc o viață de relaxare plată. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții nedrepte. Singurătatea era o mască: în spatele ei, pulsa o intensitate stranie. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Te-ai fi așteptat să răsară în drum silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, un simbol autohton, pe-a cărui imagine o întâlneai imprimată pe carpetele din prăvălii. Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial, un mic întreprinzător, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic față de ceea ce a produs Antony Quinn pe micul ecran. Străzile extrem de curate duceau înspre muntele înălțat ca o piramidă în fundal. Cu cât pătrundeai mai mult în sat, tăcerea de la suprafață era înlocuită de forfota veselă a teraselor. Koutouloufari era mai plin de viață decât Hersonissos. Aceasta avea să fie altă surpriză.

Dintre locurile pe care am avut prilejul să le cunosc în peregrinările recente, cel mai aparte mi s-a părut satul Koutouloufari — așezare retrasă, înfășurată într-o liniște ancestrală, care, privită de pe colinele dinspre Hersonissos, părea înstrăinată de tumultul lumii. Nu un exotism evident îl făcea neobișnuit, nici spectaculozitatea unui relief dramatic, ci mai curând disonanța fină dintre simplitatea înfățișării și complexitatea stărilor lăuntrice pe care le trezea.

Înainte de a păși acolo, nutrisem imaginea unui loc fără tensiune, populat de oameni resemnați în tihna lor — o viață desfășurată în grădini liniștite, în jurul unui ecran de televizor, într-o formă de relaxare plată și uniformă. Această impresie preliminară, îmi dau seama acum, era produsul unei proiecții comode, poate chiar nedrepte.

Ceea ce am descoperit contrazicea însă profund acea reprezentare inițială. Aparența de singurătate ascundea o vibrație vie. Marginile satului, tăcute și împădurite cu măslini, păreau a păstra ecouri ale unei Antichități încă fremătătoare. Așteptai aproape instinctiv o epifanie, silueta unui zeu uitat sau a unui personaj mitologic, hrănit din tăcerea vegetală a locului. Dar în locul revelației, răsuna neceremonios un măgar — aceeași figură recognoscibilă, încrustată pe carpetele din micile magazine de suveniruri. Un gest trivial, dar nu lipsit de sens: între simbol și cotidian, locul își păstra autenticitatea.

Aceasta este, poate, lecția tainică pe care o oferă Koutouloufari: între monumental și prozaic, între mit și realitatea domestică, se întinde un fir invizibil de echilibru, pe care doar pasul atent al călătorului îl poate descifra.

Insularitatea Cretei, cu întreaga ei povară de rupturi și izolare, pare să fi imprimat locuitorilor o înclinație către spectacol — nu din ostentație, ci dintr-o nevoie profundă de a înveseli viața și de a atrage interesul străinului. La intrarea în sat, un grec jovial, cu gesturi teatrale, s-a lansat într-un dans improvizat, evocând în manieră aproape caricaturală figura legendară a lui Zorba.

Străzile, înguste și curate, urcau spre munte cu o gravitate piramidală, dar această geometrie solemnă se estompa odată cu apropierea de inima satului, unde pașii solitari se pierdeau în forfota veselă a teraselor. Acolo, în prezența oamenilor, muntele părea a se umaniza, pierzându-și din verticala severă și integrându-se firesc în ritmul unei vieți calde și discrete.

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera. Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor. Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea nu era decât aparentă. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini, așteptai să răsară silueta unui zeu uitat sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton.

Aceasta este, poate, una dintre lecțiile discrete ale locului: între monumental și cotidian, între simbol și viață, se țese un echilibru subtil, pe care doar pasul lent al călătorului îl poate percepe.

Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o propensiune spre spectacol, născută din dorința de a atenua monotonia izolării și de a trezi interesul vizitatorului străin. La intrarea în sat, un grec jovial și insistent, în felul tipic micilor întreprinzători locali, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul”, însă într-un mod mai înșurubat și mai comic.

Străzile, înguste dar impecabil curate, urcau spre muntele ca o piramidă din fundal, . Totuși, pe măsură ce pătrundeai mai adânc în sat, zgomotul domol al pașilor era înlocuit de forfota veselă a teraselor. Acolo, între oameni, muntele își atenua din geometria solemnă, ilustrată ca o piramidă pe bolta cerului.

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii.

Incursiunea noastră în sat, de altfel lipsită de un scop precis, s-a produs la insistențele unui coleg mai întreprinzător, într-un ceas al amiezii, când noi — anume eu și câțiva confrați în ale poeziei — resimțeam în mod acut oboseala de până atunci și mai cu seamă lipsa oricărei voințe de a urca un kilometru, cât se spunea că măsoară coasta. La marginea stabilimentului, se afla părintele Jinga. Într-un prim moment, a dat de înțeles că nu are de gând să ni se alăture. Însă, la auzul chemării mele — și poate sub influența unei solidarități academice de moment, întărită de îndemnurile celorlalți — a făcut un gest hotărât: și-a luat pălăria de pe masă cu o mișcare scurtă, s-a ridicat fără ezitare și s-a apropiat de noi, cu pasul grăbit al omului care a decis că prezența lui este, până la urmă, necesară. Conform preceptului creștin: Cei din urmă vor fi cei dintâi, părintele a trecut în frunte, alături de colegii Urucu și Gregora, conducând grupul spre sat. Eu am preferat să rămân în urmă, pentru estimarea peisajului; eram atent la detalii, la topografie, la vegetația specifică. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța subtilă dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera.

Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor (asociam ritmul lor existențial, nu știu din ce motiv, cu acela pe care-l surprindeam, în copilărie, când reveneam acasă, de la rudele mele din Craiovița). Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea care părea să domnească nu era decât o aparență de suprafață, o formă de tăcere deliberată, care ocrotește, nu izolează. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini așteptai să răsară silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului, sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton. La intrare, pe dreapta, ne-a întâmpinat un cretan energic. A căutat, prin gesturi haioase, să ne convingă să luăm loc la terasa lui. I-am promis că așa vom face, la întoarcere. Străzile, perfect curate, erau tot înspre muntele din spate, ale cărui smocuri de iarrbă încă reflectau botul caprei care le-a ros. Dar, în zvonul vesel al teraselor, uitai de muntele semeț, ilustrat ca piramidă pe bolta cerului albastru.   

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre Hersonissos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii.

Incursiunea noastră în sat, de altfel lipsită de un scop precis, s-a produs la insistențele unui coleg mai întreprinzător, într-un ceas al amiezii, când noi — anume eu și câțiva confrați în ale poeziei — resimțeam în mod acut oboseala de până atunci și mai cu seamă lipsa oricărei voințe de a urca un kilometru, cât se spunea că măsoară coasta. La marginea stabilimentului, se afla părintele Jinga. Într-un prim moment, a dat de înțeles că nu are de gând să ni se alăture; ulterior — și poate sub influența unei solidarități academice de moment, întărită de îndemnurile celorlalți — a făcut un gest hotărât: și-a luat pălăria de pe masă cu o mișcare scurtă, s-a ridicat fără ezitare și s-a apropiat de noi, cu pasul grăbit al omului care a decis că prezența lui este, până la urmă, necesară. Conform preceptului creștin: Cei din urmă vor fi cei dintâi, părintele a trecut în frunte, alături de colegii Urucu și Gregora, conducând grupul spre sat. Eu am preferat să rămân în urmă, pentru estimarea peisajului; eram atent la detalii, la topografie, la vegetația specifică. A fost, poate, unul dintre cele mai neobișnuite locuri pe care le-am vizitat — nu printr-un exotism explicit, ci prin disonanța subtilă dintre simplitatea locului și complexitatea stărilor pe care le genera.

Până atunci, îmi imaginam că oamenii din Koutouloufari duc o viață de relaxare plată, afundați în fotoliile din grădini și vizionând ceva la televizor (asociam ritmul lor existențial, nu știu din ce motiv, cu acela pe care-l surprindeam, în copilărie, când reveneam acasă, de la rudele mele din Craiovița). Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea care părea să domnească nu era decât o aparență de suprafață, o formă de tăcere deliberată, care ocrotește, nu izolează. Marginile satului păreau a ascunde ceva din spiritul unei Antichități adormite. Din plantațiile de măslini așteptai să răsară silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului, sau cine știe ce alt personaj de poveste, hrănit cu tăcere, dar ceea ce a tulburat acea expectativă nu a fost epifania; dintre măslini, a răgit un măgar, pe care îl regăsisem, de altfel, pe carpetele din magazine, un simbol autohton. La intrare, pe dreapta, ne-a întâmpinat un cretan energic. A căutat, prin gesturi haioase, să ne convingă să luăm loc la terasa lui. I-am promis că așa vom face, la întoarcere. Străzile, perfect curate, erau tot înspre muntele din spate, ale cărui smocuri de iarbă încă reflectau botul caprei care le-a ros. Dar, în zvonul vesel al teraselor, uitai de muntele semeț, ilustrat ca piramidă pe bolta cerului albastru.   

Cel mai aparte dintre locurile întâlnite în peregrinările recente mi s-a părut a fi satul Koutouloufari, așezare retrasă, care, privită dinspre câmpia de jos, părea învăluită de o tăcere solemnă, aproape înstrăinată de tumultul lumii. Ochiul neatent ar fi putut înregistra imaginea unei vieți stinse în rutina cotidiană, dominate de lentoarea mișcărilor domestice — figuri umane vag conturate, afundate în fotolii sub arcade de iederă, privind spre ecranele televizoarelor.

Aceasta era, mărturisesc, impresia pe care o nutrisem înainte de a păși acolo.

Însă ceea ce am descoperit contrazicea în chip profund acea imagine inițială. Singurătatea care părea să domnească nu era decât o aparență de suprafață, o formă de tăcere deliberată, care ocrotește, nu izolează. Marginile satului — grădinile de măslini, întinse în valuri tăcute — păreau a ascunde ceva din spiritul unei antichități adormite. Așteptai, fără voie, să răsară dintre ramuri silueta unui zeu uitat, un vestigiu viu al mitului.

Și totuși, ceea ce a tulburat acea așteptare nu a fost epifania, ci realul în forma sa autentică: un măgar, cu glasul lui răgușit, ieșind din frunziș precum un semn de viață arhaică. Imaginea lui, repetată pe covoarele țesute ale caselor era emblema unei tradiții tăcute, păstrate cu o demnitate firească, netrucată.

Astfel, Koutouloufari nu era un spațiu uitat, ci unul păstrat în afara grabei, înzestrat cu acea gravitate calmă pe care o întâlnești doar acolo unde timpul a fost lăsat să respire.

La intrarea în sat, pe partea dreaptă, m-a întâmpinat un localnic — cretan de o vitalitate molipsitoare, cu mișcări largi și o energie care trăda familiaritatea cu locul și cu oaspeții. Printr-un joc de gesturi vesele, aproape teatrale, a căutat să mă convingă să poposesc la terasa lui. Am zâmbit și i-am promis, fără ezitare, că la întoarcere îi voi onora invitația.

Străzile, înguste dar impecabil curate, urcau tăcute spre muntele din fundal, ale cărui smocuri rare de iarbă păstrau parcă urma recentă a botului de capră care le rosese — o imagine atât de firească, încât devenea aproape simbolică. Și totuși, pe măsură ce pătrundeai mai adânc în sat, zgomotul domol al pașilor era înlocuit de forfota veselă a teraselor — clinchet de pahare, vocile amestecate într-o armonie necerută. Acolo, între oameni, muntele își pierdea din geometria sa solemnă, ilustrată ca o piramidă. Era încă prezent, dar retras în plan secund, ca o figură a memoriei, nu a prezentului.

Aceasta este, poate, una dintre lecțiile discrete ale locului: între monumental și cotidian, între simbol și viață, se țese un echilibru subtil, pe care doar pasul lent al călătorului îl poate percepe.

Insula, cu tot cortegiul ei de privațiuni și rupturi, pare a fi imprimat locuitorilor Cretei o fire ludică, o nevoie aproape compulsivă de spectacol, născută din dorința de a rupe monotonia izolării și de a stârni interesul vizitatorului străin. Această propensiune spre reprezentare — fie ea spontană sau ritualizată — se manifestă adesea în forme pitorești, cu dezinvoltură scenică.

La întoarcerea noastră dinspre port, fidel promisiunii făcute înainte gazdei întâlnite la intrarea în sat — un grec jovial și insistent, în felul tipic micilor întreprinzători locali — am poposit la terasa lui, situată la parterul unei clădiri albe, umbrite de o glicină, unde, deși atmosfera era mai densă și aerul mai cald decât la nivelul superior, ne-am așezat, obosiți și însetați, eu și câțiva confrați poeți, toți membri ai aceleiași filiale scriitoricești.

În clipa în care am trecut pragul, patronul, cu o promptitudine teatrală, s-a lansat într-o improvizație dansantă, evocând celebra secvență din filmul „Zorba Grecul” – dar nu cu grația robustă a actorului original, ci cu un soi de entuziasm caraghios, răsucit și intensificat de conștiința propriului efect comic.

Pe unul dintre zidurile terasei, o frescă murală înfățișând conturul insulei atrăgea privirea printr-un detaliu neechivoc: în centrul compoziției, ușor hiperbolizat, trona desenul vilei patronului – semn limpede al unui orgoliu local pe cât de ingenuu, pe atât de revelator.