Într-un moment când teatrul, ca formă privilegiată de manifestare a frumosului în artă, se află, în contemporaneitate, la o răscruce în privința formulelor sale de reprezentare pe scenă, Corneliu Dumitriu publică lucrarea O istorie a gândirii despre frumos și a esteticii teatrului (Editura Didactică și Pedagogică, București, 2024). Înscrisă într-o direcție de cercetare care oscilează între rigorile reflecției filosofice și disciplina istoricului de teatru, cartea se distinge prin efortul de a restitui fenomenului dramatic o dimensiune organică, fixată deopotrivă în tradiție și în problematica vie a prezentului.

În arhitectura vastă a acestui studiu, se disting două ansambluri majore, surprinzătoare prin întinderea temporală și densitatea ideatică: mai întâi, o panoramă amplă intitulată Două milenii de gândire despre frumos și teatru, ce urmărește desfășurarea reflecției estetice de la germinările mitologic-poetice ale lui Hesiod, până la rigorile fondatoare ale lui Baumgarten; apoi, o a doua secțiune, Trei secole de gândire despre estetica Teatrului, în care se decantează și se ordonează critic traiectoria ideilor de la sistemul critic al lui Kant, până la antropologia teatrală propusă de Eugenio Barba. Astfel, drumul prin istoria reflecției estetice e refăcut cu strictețe, într-o sinteză care pune în lumină continuitățile și frondele unei gândiri care a oscilat între metafizică și scenă.

Prezența termenilor „frumos” și „estetică” încă din titlu angajează autorul într-o reflecție de ordin filosofic, întrucât acești termeni, purtători ai unei tradiții conceptuale îndelungate, se cer elucidați în lumina sistemelor de gândire care i-au articulat – de la atomismul antic la stoicism și sintezele elenistice –, fără a ocoli, desigur, nodul teoretic major pe care îl constituie analizele consacrate de Platon și Aristotel, ale căror opinii, deși divergente, au modelat decisiv câmpul speculației estetice.

Expunerea diacronică a conceptelor estetice este articulată riguros printr-un capitol central, consacrat unei examinări comparative a modului în care Schopenhauer și Nietzsche, fiecare din unghiul propriei viziuni metafizice și existențiale, au problematizat frumosul și arta, contribuind astfel, în registre diferite, la reconfigurarea gândirii estetice moderne: Aristotel va încerca să abiliteze poezia ca mimesis; Schopenhauer face o demarcație strictă între lumea fenomenală și cea noumenală, iar Nietzsche privește arta ca pe o înflorire a vieții, ca pe o „evadare din realitate. Printr-un act de transcendere, artistul dobândește viziunea frumosului din realitatea brută. Existența nu va fi suportată decât ca fenomen estetic – avem arta spre a putea să evităm pieirea prin adevăr” (Evoluția ideii pe traseul: Aristotel – Schopenhauer – Nietzsche).

În ceea ce privește Antichitatea latină, comprehensiunea frumosului este mediată prin figura lui Horatius, ale cărui meditații, extrase din Ars poetica, alcătuiesc un reper fundamental în articularea principiilor estetice ale epocii. În Evul Mediu, problematica frumosului este reluată în alt orizont spiritual, prin contribuțiile lui Aelius Donatus și, mai ales, ale lui Toma din Aquino, a cărui gândire teologică integrează dimensiunea estetică într-o viziune creștină a ordinii și armoniei. Renașterea, perioadă de eflorescență artistică și de redescoperire a valorilor greco-latine, multiplică unghiurile de abordare: concepțiile despre teatru și frumos ale lui Shakespeare, Lope de Vega și Lodovico Castelvetro reflectă o amplă diversificare a sensibilității estetice, ancorată într-un reînnoit respect pentru canoanele clasicității.

Racine, Molière și Corneille își înscriu creația în orizontul unui canon riguros, supunându-se deliberat normelor clasice, nu din constrângere, ci din convingere estetică, justificată printr-un amplu aparat teoretic. Corneille, în special, definește atât condițiile interne ale tragediei, cât și natura poemului dramatic, în Discursuri. Din acest corpus normativ, Corneliu Dumitriu extrage cu pasajele care tratează diferențele dintre verosimil și necesar, urmărind, printr-o lectură atentă, să înțeleagă mecanismele intime ale construcției tragice. Iluminismul este ilustrat printr-o antologie comentată, alcătuită pe marginea unor extrase din opera lui Voltaire, în special din capitolul Teatrul în viziunea lui Voltaire, unde se conturează nu doar concepția sa despre funcția socială a spectacolului dramatic, ci și idealul unui teatru angajat în slujba rațiunii și a spiritului critic. În paralel, este evocat Schiller, ale cărui încercări de a înnobila teatrul poetic prin tensiunea dintre idee și expresie rămân decisive pentru o înțelegere modernă a artei dramatice. Secțiunea se încheie cu un Studiu despre arta tragică, în care sunt sintetizate direcțiile majore ale reflecției estetice asupra tragediei, văzută ca formă supremă de reprezentare a destinului uman: „Ceea ce distinge tragedia de celelalte genuri este raportul dintre formă și scop, adică modul în care ea își tratează obiectul în vederea atingerii scopului și modul în care-și atinge scopul prin obiectul ei”.

Într-o lume a spectacolului dominată de efemer și improvizație, această lucrare semnată de Corneliu Dumitriu redeschide o axă de verticalitate: o întoarcere la ideile fondatoare, fără a ignora tensiunile și frondele care au modelat devenirile moderne ale artei. De la Hesiod și Aristotel, până la Nietzsche, Voltaire și Barba, Dumitriu urzește o rețea de idei care configurează nu doar istoria unui gen, ci și drama conștiinței estetice europene.