Sunt adânc, precum o piramidă,
însă, privit din afară,
cum mă scald și discut pe ton alert
cu părintele Jinga sau cu Alex Gregora,
nimeni n-ar bănui gravitatea lumii
pe care o port în suflet.

Sunt în legătură cu apa,
care-mi oferă densitatea ei termică,
pentru a mă bucura de înotul precar,
pe care-l execut înspre mal...
Pe inimă,
ca pe o roată de moară,
a căzut un sentiment inspirat de o stâncă,
zărită departe,
acolo unde Gregora merge în zori
să vadă răsăritul.

Privirea constituie sentimentul posibil
pe care l-aș trăi și eu,
în umbra stâncii,
la orice moment din zi și din noapte –
îl înalț din gând
în timp ce îmi imaginez briza mării
venind spre mine,
ca o șoaptă.

Așa s-a zămislit Adam:
Dumnezeu a privit, 
insistent, 
peste întinderile rudimentare
și s-a gândit la Sine –
cum să ajungă în depărtare
să se bucure de acea margine,
unde, la geneză,
va fi răsărit o floare.
I-a venit ideea să facă unul ca El,
i-a suflat acel duh
care se întoarce exact ca un bumerang
înspre Sine,
atunci când e curios să vadă
ce s-a întâmplat mai departe de sfinți
și de îngerii tăcuți.

De la mine, de la tine, de la orice om –
purtători, cum suntem, ai unui asemenea duh nemuritor –
află Dumnezeu despre ceea ce nu poate El străbate la pas.
Dar, până atunci,
îi aud pe oameni dând gură în apă,
chiote de veselie că-și dau în petic
pe țărm cretan,
pentru a fi siguri că au luat de la viață,
într-un bagaj sentimental,
scăldatul în Marea Egee,
pe care Homer a trecut-o între coperți, 
în Iliada și Odiseea, 
cu o pană de gâscan.

Despre acest moment,
se va lua la cunoștință în cer,
afirmat chiar de duhul nostru,
împrumutat – nu știm până când –
de către Creator.

Ce-ar însemna acum
să-și afunde talpa Lui în mare?
Ar goli-o instant.
Ar sări valuri uriașe,
din Creta până în România –
că tot le-am promis colegilor
un strop din Egee...