Este un regres al ființei, în așteptarea epifaniei, de la statutul de corp dinamic, suprateran, la acela de relicvă, care se cere descoperită, tot în aceeași situație, de pretendent la un semn de existență a divinității.
Timpul vieții se poate scurge, dar omul credincios va intra în pământ, când îi va suna ceasul, cu același sentiment al expectativei: nu va renunța să semnalizeze că așteaptă o revelație a lui Dumnezeu, deși, între timp, el se poate să fi și murit, dar i-a rămas ca un steag speranța în sprijinul Celui de Sus.