Preferam să stau în curte, alături de părinți.
Grija pentru fata din oraș,
cea care îmi plăcea atunci,
se adâncea în mine:
poate flirtează,
poate răspunde la telefon altui băiat…

Gândurile erau atât de grele,
încât mă simțeam ca un vapor ancorat în larg —
deși mă aflam într-o curte.

Nu spuneam nimănui.
Orgoliul mă bloca.

Bunica
exact aceasta afirma: ce trăiam eu,
când mă vedea în starea aceea de îngândurare.
Atunci mă simțeam rușinat și încurajat.
Numai cine a trecut prin asta poate ști.

Mai speram să mă ia deoparte,
să-mi mărturisească și ea
ce trăise odată —
ar fi fost un sprijin,
o dovadă că se poate merge mai departe,
că poți trece peste ceva
ce zguduie nervii.

Mă omora dragostea în tăcere.

Nu întreprindeam nimic,
decât arareori,
când trebuia să dau o mână de ajutor.
Cum a fost odată,
când încărcam butia cu struguri.