Canicula este un boa
care ne înghite
și în care putrezim,
fără a apuca să ne spunem
ultimele cuvinte,
ticluite dinainte
lângă pârâul călător prin sate.

Emirul își trece în agendă
traseul spre Mecca,
drept, printre capcane.
Alaiul lui flutură
ca o eșarfă
la gâtul deșertului.
O simplă scânteie
i-ar arunca în aer pe slujitori
și-i va fi vindecat
de-o trădare posibilă.

Destui dintre ei,
supuși faimei emirului,
aspirau să-i ia locul,
să se lăfăiască în lux,
să stea cu tigrii lângă ei,
drept animale de companie,
și să li se fi părut comică spaima oaspeților,
care se vor fi văzând pradă fiarei.

Asemenea frânturi de idei
le umblau prin cap
și îi animau să iasă ca melcii din cochilie,
cu un steag fals al păcii,
să înșele așteptarea
maurului.

Dar acum,
cei din alai zboară ca nisipul.
Copacii adumbresc în zadar
liniile trasate de târâșul șarpelui din deșert.
Supușii se evaporă
în paharul de cristal al orizontului,
care li se șterge
de hainele albe, pe picioare.