Volumul Schițe al Vioricăi Laurent reprezintă o sistematizare a fragmentului dramatic în formă editorială, prin care autoarea conferă unei temporalități scenice efemere o permanență textuală și vizuală. Fotografiile integrate în pagini oferă suport empiric pentru analiza spațiului scenic și a relației dintre actor și text. Din perspectivă stilistică, prima constantă a acestor schițe este umorul – omniprezent și calibrat cu precizie – care constituie un instrument hermeneutic pentru decriptarea psihologiei personajelor și pentru structurarea ritmului dramatic. În același timp, personajele își exercită, tot cu umor, capacitatea de a-și depăși micile lor imperfecțiuni fizice – fie se văd prea slabe, fie grase. Din punct de vedere antropologic și estetic, personajele demonstrează o capacitate de transcendență a limitelor corporale. Ele speră și anticipează întâlnirea cu interlocutori care le validează autenticitatea și valoarea. În această dinamică, schițele devin texte de reflecție asupra relației dintre identitate și reprezentare publică, situându-se la intersecția dintre comedia socială și estetica rezilienței: „Când prietenul meu m-a părăsit acum câteva luni, eram slabă ca o scândură. Pentru a-mi umple serile și a-mi alina durerea, mă aruncam în fiecare seară asupra frigiderului, de parcă el era vinovat de ceva! Și iată cum arăt astăzi. Când eram slabă, treceam neobservată. Dar acum… prea observată. Dar ce păcat, oamenii se uită doar la mine, apoi pleacă. Nimeni nu se oprește” (Emanuel).  

Prima schiță se desfășoară într-un cadru recognoscibil, contemporan, în care personajele profită de instrumentele tehnologiei pentru a se căuta și a se recunoaște unele pe altele. Nicoleta, dezamăgită de Stiv, prietenul ei inițial portretizat ca un om cu bani, îl vede treptat așezându-se în casa ei și folosindu-se de resursele sale financiare, cu o naturalețe aproape provocatoare. Alegerea Nicoletei de a încheia această relație și de a se deschide unei noi experiențe, printr-o conexiune pe webcam, marchează o oscilare între curiozitate și precauție. Emanuel, interlocutorul virtual, devine centrul unei legături erotice constante, care culminează însă cu o dezvăluire abruptă: femeia din fața camerei nu este decât un bărbat îmbrăcat în femeie – cel puțin, așa i se prezintă, într-un final, lui Emanuel, pentru a o încheia.

Umorul, omniprezent, destabilizează gravitatea situației și reconstrucția sensurilor. Prin intermediul unei simple cărți de vizită, Nicoleta descoperă adevărul: Emanuel nu este altul decât Manole, vecinul de la etajul al doilea, un bătrân (de peste 75 de ani) aparent inofensiv. Lecția trecutului – aceea că bărbații se folosesc de ea – se transformă acum într-o strategie conștientă: Nicoleta decide să-l „pedepsească” pe Manole cu propria lui imagine de seducător, înainte de a se lansa din nou în lume, în căutarea libertății și a autonomiei: „Nicio problemă, Manole, decizia mea este luată, mâine dimineață devreme, după un somn bun, voi pleca într-o călătorie, singură, dar cu banii tăi, Manole!”.