Soarele sapă în vinul din pahare
cu lopeți de aur.
Tot ce rămâne din munca lui de cârtiță
se preface într-un abur ușor,
care plutește pe la nările bărbaților așezați la masă,
veniți să-și pomenească prietenul plecat,
de câțiva ani,
în lumea de apoi.

Câțiva spun că l-au văzut,
când a intrat pe poarta de stele din cer.
Era liniștit, cu haină curată,
poftit de heruvimi cu barba până în piept
să ia loc în iarbă,
pe un scaun de stambă.

El s-a mirat —
se știa bărbat colosal,
cât lozul cel mare,
lat în umeri,
înalt cât să ajungă între stele.
Încă de aici, din viața pământeană,
putea muta Carul Mare în ce zodie voia
și, totuși, i s-a oferit un scaun
atât de fragil...

Dar era mai mult decât suficient
pentru sufletul lui —
ca pentru al oricărui om de pe acolo.

Fiecăruia dintre cei rămași
i s-a desfăcut limba.
Se vorbește despre solarii,
despre peștele de apă dulce,
încărcat de metale grele,
după cum spune preotul de lângă mine…