aburul vinului plutește încet
pe la nările bărbaților
adunați la masă.
își pomenesc prietenul plecat
într-o lume
fără ceasuri.

unii spun că l-au văzut
când a intrat pe poarta de stele —
avea haina curată,
fața liniștită,
și heruvimii l-au poftit
să se așeze în iarbă,
pe un scaun de stambă.

s-a mirat —
el, bărbat colosal,
lat în umeri,
înalt cât să atingă stelele.
încă de aici
putea muta Carul Mare
în ce zodie voia.

și totuși,
i s-a oferit un scaun fragil.
atât cât trebuie
pentru un suflet.

acum, cei rămași
și-au desfăcut limba.
vorbesc despre solarii,
despre peștele de apă dulce
încărcat de metale grele,
despre vreme și zilele de post.

preotul de lângă mine
spune că sufletul se curăță încet —
ca lumina
care sapă și azi
în vin.