Aveam un petic de hârtie în buzunar, 
când am căzut în zăpadă. 
Pe el notasem câteva referințe 
despre spațiu și timp care, 
dacă nu ar fi fost desfăcute accidental, 
mi-ar fi explodat în buzunar. 
Mâna — pe care o mai vâram în căptușeala hainei, 
după câțiva lei — mi-ar fi călătorit peste Australia 
și ar fi scos de acolo, 
ca un iluzionist pe scena circului, 
niște canguri obtuzi.

Timpul din notițe era extravagant: 
înglobase în sine locurile 
peste care trecuse cu viteza secundei, 
precum și chipurile ființelor, 
așa cum rămân ele în amintire.

Biletul mi-a sărit din buzunar 
și s-a umplut de zăpadă, 
iar eu am primit în spate un bulgăre de nea. 

M-am ridicat lejer, râzând. 
Mă pregăteam să părăsesc pârtia din care ieșeau, 
ca pe o ușă, 
aburii de la strigătele schiorilor, 
când am zărit lângă mine capul cangurului: 
restul corpului era îngropat în zăpadă, 
ca o idee ajunsă prea târziu...