O scânteie de istorie cade în vârful stelei
pe care o purtam prin sat,
ca oamenii să-și amintească de magii insistenți,
plecați să asiste la împlinirea profeției.

Ni se deschid porțile cu emoție —
mai întâi emoția,
apoi, în spatele ei, gospodarul —
și cântăm cât ne ține gura:
„Steaua sus răsare ca o taină mare,
Steaua strălucește, pe Iisus vestește”.

Mă mir cât de ușor se învață versurile din colind 
și tocmai de aceea mi se pare mereu
că le greșesc,
spre deosebire de lecțiile de la școală.

E încă patru dimineața.
Ne regăsim pe o uliță, 
întinsă, prin spatele grădinilor, 
ca o sfoară tăcută, 
pe care scapără scamele.  

În suflet ni se lasă tristețea
că lumea nu mai are chef
să ne poftească în curte.

Unele garduri sunt sparte
și ne poate sări un dulău în cale.

Colindul nu ne-a adus mare lucru în buzunare.
Ne întoarcem la casele noastre.
Nu ne rostim dezamăgirea,
fiindcă din afirmație
ar crește ca săpunul care clăbucește.

Pe neaua de astăzi,
calc pe urmele unor pași răzleți
ca să ajung, din nou,
la copilul care am fost.