În liceu, îmi propusesem să citesc toată literatura română. Am început cu letopisețele cronicarilor.

Stăteam în bibliotecă, până când se termina programul. Doamnele ar fi vrut să plece mai devreme, dar le încurcam. Șușoteau între ele, însă nu-mi dădeam seama că își exprimau nemulțumirea față de perseverența mea, de a fi terminat de citit, în acea zi, cartea pe care o deschideam.

Impresiile rămase, de la acele lecturi, nu au fost dintre cele mai puternice. Nici Heliade Rădulescu nu-mi părea un munte, cum l-a surprins Eminescu în Epigonii, dar nu mă lăsam, căutam nestematele, altfel G. Călinescu de ce ar fi scris despre operele lor în Istoria literaturii…? Însuși regretatul meu amic, Ioan Anastasia, într-o discuție veche, mi-a spus că, dacă nu ar fi apărut Eminescu, Ion Heliade Rădulescu ar fi fost poetul nostru cel mai reprezentativ, prin „problemele pe care le-a ridicat în poezia lui”.

Cumva, mi-a părut rău că mi-am pierdut vremea cu perioada veche a literaturii noastre, abia acum șase ani, când, la suținerea doctoratului, la Academie, un cercetător, care l-a cunoscut pe G. Călinescu, a relatat o secvență în care marele critic și istoric literar a mărturisit că nu a citit toate operele pe care le-a prezentat în Istoria lui, apelând la alte arme, care i-au stat la îndemână, intuiția și talentul.

Mult mai câștigat am devenit în clasa a XI-a, când, liberat de grija treptei a doua, m-am lansat, ca racheta, în cunoașterea literaturii universale, a acelor opere care au fost răsplătite cu premiul Nobel: le și cumpăram, dacă le mai găseam prin librăriile austere, pentru a le așeza în biblioteca mea. Și astăzi, am acest obicei, de a vâna cărțile recunoscute pe plan mondial.

Avântul de a-mi fi lărgit orizontul se lovea de altă grijă, a examenelor care urmau… Probabil angoasa (rezultată din avântul de a mă forma și treptele pe care le aveam de urcat) a fost sursa unui fior nou în lirica mea.