Pe dreapta, cum intri în curte, se afla bucătăria veche, ai cărei pereți erau din chirpici. Ramele celor două ferestre, precum și ușa din lemn, erau vopsite în alb. Mama nu gătea aici, însă clădirii (de fapt, era o singură „odaie”), așa îi spuneam: bucătăria veche”.

Pentru mine, acea bucătărie era o fortăreața, pe care o asaltam, cu ocazia diverselor jocuri, pe care mi le făceam singur, însă, când îi treceam pragul, păstram un moment de tăcere, datorită unei icoane, cea a Sfântului Gheorghe, pe care, în traiectul vremii, o analizam diferit.

Prima dată, probabil în jurul vârstei de patru ani – senzația părerii de atunci mi-a rămas – , m-a atras coloritul pozei, în special, verdele din care era zămislit balaurul, de către meșterul plastic. Nu mai zărisem o asemenea creatură, precum balaurul de sub copitele calului, și încercam să-mi dau seama de ce era mai amenințătoare decât fiarele sălbatice din deșertul african, dar gândul nu ajungea la final, pentru că intram în altă dilemă, tot pe marginea icoanei – care e motivul saltului în două picioare, al calului, teama sau îndârjirea de a lovi, împreună cu stăpânul, monstrul din cale.

(Va urma)