Într-un spațiu fără dimensiune fantastică, mai degrabă modest, are loc pregătirea protagonistului și de plecare și de preîntâmpinare a capcanelor de pe drumul acesta al inițierii, fie într-o profesie, fie într-o aventură a cunoașterii lumii, la pas sau treaptă cu treaptă.
Elementul de echilibru între basm și nuvelă îl reprezintă ilustrarea veridică, la nivel comportamental, a sintagmei: așa mamă, așa fiu. Dragostea maternă se concentrează în secvența: „Când a plecat de acasă să meargă la București p-atâția ani în școli, mama lui – de treabă femeie! – l-a sărutat de-atâtea ori, i-a potrivit părul, i-a netezit căciula și iar l-a sărutat, și i-a zis:
– Niță, mamă, te duci frumos și sănătos: să-ți ajute Dumnezeu și Maica Domnului să-mi vii înapoi tot așa!”. Urarea prevede un pericol, evitabil însă dacă băiatul va avea puterea să rămână intim povețelor de acasă, precum și propriului fel de a fi, așa cum se conturase până atunci. Într-un asemenea context, sinceritatea caracterizează mai mult pe „cumintea bătrânică”, impresionabilă din cauze interioare, pe când băiatul reacționează din atașament față de mamă, în mod indirect la ceea ce implică momentul. Mai are până să ajungă la asemenea resurse de emoționare sau nu le va avea niciodată, fiind maleabil normelor deprinse, nu înnăscute. Nerăbdarea de a ieși pe ușă rezultă din presimțirea noutății, a „ciudatei surprinderi”. Anticiparea extraordinarului nu este neapărat o înzestrare paranormală a băiatului, care caută cu ochii noutatea, însă poate echivala vrerii acestuia, atenuată în primii trei ani de stat la internat, de a întâlni cu orice preț pe cineva ori un prilej care să-l scoată din comun. Seminarul este locul desăvârșirii educaționale, pentru ce dorește să devină, dar pentru viață este nevoie de mai mult.
Păcatul inițial constă în accederea, fără întrebări prea multe, proximă inconștienței, în altă lume „pe care o visase parcă adesea, dar nu spera s-o vază vreodată”, precum și la alt univers, al cunoașterii senzoriale. Abilitate sacerdotală, inconștiența aceasta auto-impusă, de a se baza pe atașamentul cuiva, îl pierde aici pe tânăr, care nu va mai avea capacitatea îndreptării lucrurilor, decât în final și într-o formă total inoportună, echivalentă celei mai mari păcătuiri, de a-și ucide copiii.
Oglinda este un simbol al reflectării, atât asupra a ceea ce are privitorul de îndeplinit, cât și în a evalua stadiul aparenței fizice, pentru un retuș. Interferența cristalului cu umanul produce reverberații, dintre cele mai profunde, ale cugetului. Nu de puține ori, oglinda sublimează înfățișarea, fiind auxiliară auto-hipnotizării, persoana care se privește având iluzii superlative despre ea însăși. Cristalul inspiră corporalitate „luceafărului din cer”, de exemplu, care se învederează, în dimensiuni comune, fetei pe care o adoră.
Faptul de a nu mai apărea nimic nou în traiul de zi cu zi permite infiltrarea emoției erotice în ansamblul de trăiri al seminaristului și în mod subit rulată în activitate fizică directă, de conjuncție cu partenera, pe când în lirica eminesciană de tinerețe, pornirea în dragoste și trăirea fericirii presupuse de relație este dictată de analiza poetului, refugiat din ipostaza eului liric, descriptor viguros al unui peisaj familiar, aflat din convorbirea cu fata, în aceea a bărbatului care a devenit peste ani. Adeziunea la același plan al cunoașterii pământene, deși într-un final concordantă ambilor îndrăgostiți, intervine tardiv, într-un timp al imposibilității de a reînnoda legătura, cel puțin din partea studiosului imberb, și este exprimată ca o lecție de care alții ar trebui să țină seama la momentul potrivit. În Floare albastră, de exemplu, fata adresează invitația la evaziunea în natură.
La I. L. Caragiale, semantica scrisorii mediază deschiderea protagonistului, diferită de a dogmei de care se preocupă. Sugestia garoafei care însoțește biletul are contribuția ei la închegarea legăturii de dragoste. Fără prezența garoafei, mesajul nu ar fi fost asumat și invitației la iubire nu i s-ar fi dat curs, probabil, pentru că, pe de o parte, lipsit de masa vegetalului, biletul nu ar mai fi ajuns la destinatar, nu l-ar mai fi lovit pe acesta în spate, iar pe de altă parte, floarea însăși comunică sensibilitate.
Nuvela își dezvăluie de la început factorul psihologic. Ghemotocul de hârtie, care-l lovește în mână, suspendă pentru câteva momente descifrarea dogmei, suficiente pentru a avea inițiative nefaste în cele din urmă, care-l vor scoate din rostul pentru care venise la oraș:
„Alături cu seminarul, o casă veche boierească… De la ferestrele și de pe pridvorul din spatele ei, se vedea peste zid în curtea de recreație a școlii. Odată, într-o zi de sărbătoare, Niță se plimba singur prin curte cu o carte în mână: rămăsese în școală să se prepare de examenele apropiate. Era o dogmă încâlcită: el ocolea curtea repețind pe de rost cu cartea-nchisă-n mână. Anevoie se putea ține minte așa fraze torturate… Deschise iar cartea…
Trecând prin dreptul zidului, seminaristul tresări; un ghemotoc de hârtie îl lovi pe mână și alunecând peste cartea deschisă sări cât colo înaintea lui. Niță se opri pe loc… Neapărat iar o glumă a vreunui camarad… un miez de pâine muiat în cerneală… sau cine știe ce.
Se uită-mprejur… în curtea școlii nimeni… Lovitura venise dinspre casele de-alături… Ridică ochii în sus și văzu la cea mai apropiată fereastră vecină, care era deschisă, perdelele mișcându-se ca și cum ar fi fost cineva ascuns îndărăt… Ce-o fi?
Să vedem… Seminaristul s-aplecă și luă ghemotocul: era ceva înfășurat înăuntru… Voi să-l desfacă. O înțepătură… Un ac cu gămălie! Ce păcăleală proastă! Supărat trânti ghemotocul și începu să șteargă degetul împuns în vârful căruia, după fiece storsătură, creștea repede la loc o mărgea mare roșie.
Ghemotocul izbit cu necaz în pământ se desfăcu… Între cutele lui o floare!… Cu mirare și cu mai multă luare aminte ca-ntâia oară, el ridică binișor hârtia… în adevăr era o garoafă – ca sângele ce-i curgea din deget – ruptă de curând…
Desfăcu atunci mai bine… Ceva scris…
Trupul tânăr se simți furnicat din creștet până-n tălpi de un fior fierbinte… Căldura toată i se urcă la frunte… Ascunse în sân hârtia și floarea, cercetă de jur împrejur cu ochii să nu fi văzut cineva din școală cele petrecute, și fugi înăuntru fără a mai cuteza să ridice ochii la fereastra unde se mișcau perdelele.
Bolnav… Friguri și bătaie de inimă, încât nu se putea ține pe picioare. Părintele-director s-a convins că e rău băiatului și l-a trimis să se odihnească. Niță s-a suit în dormitor, s-a aruncat în pat, a scos din sân floarea și biletul ș-a citit încă o dată, iar, și mereu:
„Ești frumos… Dacă ai vrea, te-aș iubi mult”.
Cine să fie? El nu e copil, e flăcău, de douăzeci și trei de ani… Cine?… 0 femeie!”.
Ca în nuvela fantastică La țigănci, de Mircea Eliade, tânărul este ghidat, în labirintul casei boierești, de o femeie aparținând organigramei de menajament. El încă nu știe unde va ajunge și ce-l așteaptă. Își face probleme firești, dar tentația irezistibilă de a se dedica iubirii e prea mare, precum maturizarea însăși. Față de muzicianul Georgescu, invitat să aleagă, de unde și deruta ulterioară, dintre o evreică, țigancă și o grecoaică, pe cea mai potrivită, Niță nu are ocazia de a selecta. Casa în care pătrunde este patronată de o singură femeie, aplicantă a unui protocol anumit de iubire, convenabil probabil, atâta vreme cât intrusul nu i se sustrage. Instalat în centrul casei, ca o rocadă cu fostul stăpân (dispărut), eul celui despre care se narează începe să vadă lucrurile în mod similar concubinei și mai ales să le asume valoarea, ceea ce nu se întâmplă în lirica eminesciană, unde numai se bănuiește că morala din Floare albastră: „Ah! Ea spuse adevărul” a fost deprinsă în timp, fără mențiunea cărei forme de cunoaștere, livrescă ori epicureică. În nuvela de față, reveria iubirii fizice se împlinește în realitate.
Instalarea tânărului seminarist în acel mediu casnic, benefică tuturor de acolo, pregătiți să primească pe altcineva în locul defunctului boier, pentru a-și aplatiza eventuala suferință umană, și echivalentă plasării în alt univers, prilejuiește renovarea unor destine, în speță, pentru stăpâna casei, interesată de retrăirea unui sentiment ca dragostea (marcat de frustrări până atunci) pentru a se salva din punct de vedere matern pentru că dăduse naștere unor copii afectați de boli incurabile, iar acum i se oferă ocazia de a mai fi încă o dată mamă și, nădăjduiește ea din tot sufletul, pentru odrasle perfect sănătoase.
Studiul oricărei materii implică sedimentarea cunoștințelor ca etapă indispensabilă în procesul învățării, la fel și în alte domenii este nevoie de o aclimatizare cu noile condiții. Graba în trăirea dragostei vine în special din partea văduvei care-și presimte sfârșitul prematur, având totodată și o seamă de frustrări de înstrăinat. Cu alte cuvinte, precipitarea ia în stăpânire legătura, blocând comunicarea verbală, precum și platonismul care invocă visul. Captivi ai prezentului, cei doi nu-și acordă nicio șansă de înnodat a tot ce inițiaseră. Nu sunt deloc prudenți și o urmare este bătaia care i se administrează seminaristului de către membrii familiei boieroaicei, iar alta, apariția copilului. Dintre cei doi, de prima nu știe decât Niță, iar de a doua, numai văduva.
Niță nu este la o vârstă înțeleaptă pentru a înțelege diferența de clasă socială și canalele pentru a o ajusta. Vederea lui este imediată și acuzabilă de către biserică. Ca să fi reușit în tentativa de schimbare a condiției, ar fi fost nevoie de un regres originar, după cum încearcă Hyperion să obțină mortificația în schimbul unei ore de iubire. Va încerca să îndrepte lucrurile, dar contextul îl devansează. Nuvela astfel este încadrabilă în realism. Eroul însuși este clasic, dominat de o trăsătură caracterologică, mustrarea interioară, adormită în decurs de câțiva ani, suficientă pentru a-și întemeia o familie și o carieră, eliptică de asemenea probleme. Revenirea la profesie provine din eliberarea temporară de mustrările de conștiință:
„El a trebuit să renunțe la ea, când între ei s-a ridicat zidul consiliului de familie. Acesta firește nu putea îngădui o așa rătăcire… Plângeri… revoltă – de prisos. O ultimă sforțare din partea disperatului a fost întâmpinată într-un chip decisiv.
Când seminaristul a îndrăznit să nesocotească recomandațiile imperioase ce-i fuseseră comunicate și să calce pragul, pe care altădată pășea la fericirea ce-o socotea un drept câștigat, scump a trebuit să-și plătească pasul imprudent. A fost o maltratare meritată poate, dar oricum prea sălbatecă. Zbirii însărcinați cu corecțiunea cutezătorului au făcut exces de zel: nenorocitul, luat fără veste, a fost strivit de lovituri… capul spart, pieptul călcat cu călcâiele. În stare de completă nesimțire, a fost aruncat în poarta școalii, unde l-au găsit, a doua zi dimineața, oamenii de serviciu, mai mult mort decât viu.
Toate alergăturile și stăruințele părintelui-directorul ca să facă a se descoperi și pedepsi criminalii, care atentaseră așa de crunt la viața elevului favorit, au trebuit să înceteze. Bătrânul a fost chemat înaintea înaltelor fețe păstorești. Acelea i-au adus aspre mustrări că nu-și vede de datorie, că nu îngrijește destul de serios de moralitatea școlarilor, și l-au făcut să înțeleagă că dacă voiește să mai rămână director n-are să se mai amestece în cele ce se întâmplă afară de poarta seminarului: asta e treaba obrazelor judecătorești, nu a celor bisericești!
Niță a stat mult între viață și moarte; luni întregi au trecut până să se poată întrema. El n-a murit din asta; dar poate că nopțile pe care mama, chemată în grabă, le-a petrecut la căpătâiul nenorocitului, să-i fi scurtat zilele bietei bătrâne. De atunci el a rămas cu o boală de inimă, care i-a cauzat până la moarte multe momente neplăcute.
Dar era întremat… El porni să caute norocul pierdut… Prea târziu… Casele se dărâmau și lucrarea începuse din aripa unde altădată era odaia albastră… Femeia murise. Copila bolnavă era într-un institut de educație în străinătate. Consiliul de familie nu stătea cu mâinile în sân.
Mai întâi o resemnare sfântă, apoi puțin câte puțin, dacă nu uitarea, cel puțin potolirea dorului sub grămădirea anilor. Zece ani!… Seminaristul este acuma preot – preotul Niță din Dobreni – om așezat și foarte bine văzut de toată obștea”.
Elementul declanșator al evenimentelor a fost biletul. Situațiile, inclusiv absurdul, apar din remușcarea de conștiință a protagonistului, trezită de zvonul că băiatul clovn este rodul dragostei cu văduva bogată.
În mod paradoxal, preotul este prins într-un lanț de situații. Ca formație, respinge rigorismul sorții, părând însă captivul acesteia. Teama de un păcat mai mic, nediscutata paternitate, decât într-un moment când mărturisirea pare incredibilă, îl împinge într-un păcat incomensurabil. Homicidul confirmă incapacitatea de a rezista presiunii frământărilor interioare. Aportul îl ratează în sistemul de paradigme al comunității, precum s-a întâmplat inițial, vulnerat de scrisorile de dragoste.
„El sui dintr-un pas cele trei trepte ale prispii și se uită pe fereastră: Mitu sta la masă cu capul rezemat pe mână… Frumusețea tânărului, privirile lui pierdute cine știe unde, aerul extatic care-i lumina capul încremeniră pe omul de afară: acesta-și acoperi ochii să nu mai vază spăimântătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărât în ușă, intră desfigurat, se înfipse în prag și izbucni:
„– Ce ai tu cu mine? ce? om fără suflet, fără lege și fără Dumnezeu!… Nu răspunzi… ai?… Te-am strâns după drumuri, te-am încălzit la sânul meu; și tu vrei necinstea casei mele! tu vrei să mă omori pe mine? Ce rău ți-am făcut eu ție? Cu ce ți-am greșit? Spune: să mă căiesc și să mă ierți!… Iartă-mă!… Fie-ți milă de un biet păcătos de bătrân… Mitule, copilul meu!…
Și bătrânul cu părul despletit se târa în genunchi și lupta să-i apuce și să-i sărute mâinile cu zorul…
– Părinte! zise tânărul tremurând și căutând să-și scape mâinile. Tu să mă ierți pe mine… Iartă-mă!… Eu nu uit ce-ai fost pentru mine: nu voi să-ți fac nici un rău, nici o rușine. Ea nu mai poate trăi cu bărbatu-său… ea dacă se desparte, eu… o iau.
– S-o iei tu?
– Da, eu; nu mai poci trăi fără ea…
– Omule, ți-e soră!
– Pentru că m-ai crescut.
– Nu!… ți-e soră bună!
– Cum?
– Tu ești copilul meu adevărat… Carnea mea!
– Părinte… vrei să mă amăgești…
– Nu, nu te amăgesc… Am greșit… am păcătuit, și Dumnezeu a vrut să mă bată, și te-a trimis pe tine să mă bați… Trebuia de mult să-ți spui taina asta: erai tânăr și eu eram duhovnic… mă puteam eu spovedi unui copil?… Dar atâta dragoste câtă ți-am purtat eu ție… niciodată n-ai înțeles, n-ai bănuit măcar că eu îți sunt tată cu adevărat?… Pentru că n-ai înțeles, iacă-tă viu eu, duhovnicul, la tine și mă spovedesc ție și te rog: nu-mi lăsa sufletul în frica de moarte!… Dacă simți că nu poți birui păcatul care te târăște, pleacă, fugi departe: aici e iad și pentru tine și pentru ea și pentru mine!… Să știu eu numai unde ești… Lasă… ție o să-ți treacă… o să te-nsori cu o fată frumoasă… o să ai copii… Lasă tot aici… și vine taică-tău bun să trăiască lângă tine și să moară fericit, fără buba asta grozavă care-mi roade inima!
Bătrânul se opri pentru că nu mai putea. Mitu ascultase galben. Fără să răspunză sărută mâna preotului, care-l strânse ca și odinioară la piept stropindu-i capul cu lacrimi bogate și calde.
– Acu mă duc, taică, zise el; mă duc!
Și se duse”.
Finalul shakespearian – pecetluirea iubirii prin moarte, însă cu diferențe: față de eroii celebrei tragedii, aceia ai nuvelei Păcat vor să trăiască pentru iubirea lor, căutând un spațiu adecvat – îl lasă nedumerit pe Niță, după cum se afla în fața biletelor de amor în tinerețe. De unde însă temeritatea lansării în relația de la început, cu bogata femeie? Probabil, din aceeași resursă de a-și lichida copiii. Evenimentele dezvăluie o grijă exagerată, neavută pentru el, ca propriii copii să nu cadă în păcatul incestului. Nu putem consemna un paradox în evoluția personajului. Absurdul însă îl caracterizează, provenind din mintea lui muncită de probleme, ca preotul Tonea din La noi la Cladova, de Gala Galaction, care însă nu a produs nimic reprobabil.