Între orele douăsprezece și optsprezece (la ora douăzeci, era prevăzut debutul evenimentului), m-am tot fâțâit în pat, de pe stânga pe dreapta, cu „Pe drumuri de munte” în mâna stângă, în speranța de a prinde ceva minute de somn, dar ți-ai văzut! Bineînțeles că nu.

Spre seară, să tot fi fost ora nouăsprezece, am avut aceeași grijă, de a lua invitația din geaca bicoloră (purtată anterior) și a o strecura, frumușel, în buzunarul celei pe care m-am hotărât să o îmbrac, pentru spectacol, haina groasă, de stofă neagră. De asemenea, înainte de a urca în mașină, am verificat existența invitației și am îndesat-o mai bine în buzunarul de la piept.

Pe drum, am ascultat RRA (Radio România Actualități – sunt unele voci „vechi”, al căror timbru te întoarce în timp, Ante Christum). În dreptul Universității, a început o melodie, Santos, Santos, în acord cu sufletul meu și m-am temut că nu apuc să o ascult până la capăt, fiindcă mă apropiam de destinație. De multe ori, avem diverse frici și degeaba, precum eu, acum. Nu am găsit loc de parcare și am început să dau ocol. Am prins cântecul tot, dar și altele, o adevărată suită. Mai potrivită, ar fi fost o sârbă, la cât m-am învârtit, cu motorul pornit.

Am trecut prima probă, aceea de a avea invitația la mine. Acum, o abordam pe a doua, parcarea! Am reușit-o și pe aceasta, am staționat la zece minute de mers pe jos! M-am uitat de câteva ori la mașină, să mă asigur că am oprit unde trebuie și să nu am vreo surpriză neplăcută, precum odinioară, când mașina a fost ridicată și dusă în capătul celălalt al orașului, dar aceasta-i altă mâncare de pește, fiindcă mirosul de la mici și cârnați a coborât, odată cu mine: eu, din mașină, iar fumul vag (a se citi „vag” de la „vagon”), din centrul luminat / străluminat al orașului. Mi-a luat vreo cincizeci de metri, pentru a-mi depăna următoarele gânduri: câte hălci de carne vor fi fost arse, pentru a se fi schimbat una dintre legile fizicii? Fumul nu se mai ducea în sus. ci în jos! Centrul, față de Catedrală, acolo unde oprisem, fiind „la etaj” (foarte sus).

Am traversat strada, dinspre Inspectorat. Bine că mai aveam câteva dungi de zebră de călcat în picioare, altfel, blocajul meu m-ar fi expus cine știe cărui pericol. La câte suceli scria istoria pentru mine, am avut o presimțire, dar, așa cum vă spuneam, „am trecut prima probă!”. Pe naiba! Ori propriile-mi mâini, scotocind buzunarele hainei, îmi fac o farsă, ori chiar așa este: Nu mai am invitația! A fi rămas stană de piatră în mijlocul străzii, nu ar fi „sunat” deloc prudent – de aceea, v-am relatat că traversasem aproape toată „zebra”, spre binele meu.

Îmi răstignisem privirea pe primul trecător – habar nu am dacă era bărbat sau femeie, însă eu păream a fi extraterestru. Să-l fi văzut cum se uita de două-trei ori în spate, ai fi crezut că el este chiar hoțul care mi-a sustras invitația. Răsuflu ușurat, fiindcă nu am avut, chiar atunci, o asemenea bănuială. Mai făceam și alergare – 1. înspre „hoț”, 2. dinspre poliție, fiindcă, sigur, ținta mea ar fi sunat la…

Am avut ce face până în centru: m-am tot gândit ce s-a întâmplat cu invitația, unde să fi căzut și cum?

(Va urma)