„Pe lună, 
albina se plimbă în care trase de boi, 
ale căror nări sunt pline de flori.
Unele albine stau în loc mai mult, 
decât suntem noi obișnuiți 
să le observăm aici, pe câmp. 
Altele se așază cuminți 
în urechile animalelor de povară 
și le bâzâie câte în lună și în stele. 
Vrăjiți de zumzetul lin, 
boii dau lent din cap 
și-și rumegă sfaturile”.
„Ha! Ha! Ha! Cine le-a făcut, 
femeie, 
carele?” întreabă Diogene, 
pus pe șotii. 
„Sunt duhuri acele albine, 
venite de la casele gospodarilor de la noi, 
cu fel și fel de învățături, 
deprinse la sânge. Una, 
știu eu, 
a zăbovit, sub cămașa unui fierar, 
mai bine de o oră. L-a prins pe om 
în ceasurile făuririi osiei monumentale
și de la el s-a inspirat. 
Când o mână a strivit-o, 
albina și-a dat duhul, 
cu numărul osiei, imprimat în corp. 
Pe lună, 
numărul seriei s-a dilatat
și albinele au scos, 
din solul selenar, 
tone de fier 
și s-au apucat de lucrat.
Numai acea serie le-a fost lecție.

Unite ca într-un corp, 
duhurile albinelor 
au mimat gesturi de făurar
și au escaladat meșteșugurile 
pe glie străină, 
o adevărată societate 
care a transformat astrul nopții 
în stup. 
Vezi, Diogene? 
Razele sunt ca mierea”.