Luat cu treburi, 
Dumnezeu nu a observat,
decât într-un târziu, supliciul 
titanului 
(care-și purta crucea, 
la fel ca Iisus). 

După ce își astâmpăra foamea, 
vulturul abia se târa pe stâncă, 
stingher, atrăgând atenția 
prin lenevia scoborâșului.

„Oar ce să fie? De unde vine
acest vultur hulpav?” Dumnezeu 
S-a tot întrebat, ciulindu-și urechile.
Prin cosmos, 
un vaier firav palpita, 
ca inima pruncului Iisus. 
(Încă de pe atunci, 
Dumnezeu oglindea, 
în conștiința Lui fără somn,
întregul timp viitor. 
Secolele erau strânse
într-o cutie. Când avea de gând a le cerceta, 
scotea, de acolo, 
câte unul, 
ca pe un glob sclipitor de cleștar). 

Astăzi, în vremurile noastre, 
alpiniștii, 
fără a ști,  
își înfig pintenii ghetelor 
în culcușul vulturilor, 
pe unde rănile titanului au sângerat. 

În porțile raiului, 
Prometeu lovea cu pumnii, 
să i se deschidă. 
Sacrificiul pentru binele lui Adam 
și al popoarelor 
l-a spălat de orice păcat.

(Va urma)

Disputa aceasta i-a luat lui Jupiter o lună, 
pentru Dumnezeu însemnând o minută,
iar pentru oameni, sute de ani. 
Astfel, pe vremea tragedienilor greci,
departe de privirea pământenilor, 
Jupiter s-a sforțat, 
în ultimele lui zile de supremație,
și l-a țintuit pe dârzul Prometeu, 
pe-o stâncă. 

Jupiter mergea, adesea, la vânătoare, 
când ofrandele muritorilor erau cam sărace.
Pentru distracție, el ținea pe braț 
un vultur pleșuv, 
căruia ținta i-a indicat: ficatul lui Prometeu. 

El, titanul de fier, 
pe nedrept suporta penitența, 
impusă de Jupiter,
precum Iisus avea să îndure propria-i soartă,
îngreunată de preoții vechiului cult. 

(Va urma)