Diogene visează 


Brațele de vis ale fostei prietene
se întind și-l cuprind. 
-Nici muză nu am ajuns a-ți fi, 
decât foarte târziu...
Ne-am plimbat de două ori cu șareta,
prin oraș. 
Of! Ai crezut că botul unui cal 
m-a atins, 
la un popas. 
În părul meu lung,
ai observat urme de bale. 
Te-am sfătuit să stai liniștit. 
M-ai ascultat. 
M-ai strâns de mână mai tare:
„Vizitiu, spre soare-răsare!” ai strigat. 
Nu am uitat 
(vorbele tinerei conturau amintirea)
cum m-ai dezmierdat și mi-ai promis
că vei avea mai multă grijă:
„De-acum înainte, 
în calești cu protecție urcăm!”. 

-Forma gurii tale, 
mormăia Diogene în somn, 
îmi părea ușor stranie,
dar era tiparul perfect,
care-l întrecea, prin finețe, 
pe-al lui Venus, din statuie. 
Buzele-ți erau mai reci...
M-am sfiit să te sărut prelung, nici astăzi, 
nu știu de ce. 

-Te vedeam, deseori, atât de abătut,
vorbind cu exuberanță
despre noua-ți cucerire.
Mă simțeam pierdută,
ca într-o apă. 
Înghițeam în sec,
sperând să revii, cândva, la mine,
dar tu, 
dragul meu,
te deprinseseși 
cu suferința în iubire. 
Acum, 
pașii mei răsună în alt oraș,
casa mea este zgomotoasă,
de câte suflete adăpostește. 
Eu însămi-s,
pentru unii, mamă,
pentru alții, 
în curând, bunică...
Soție, în suflet,
doar ție ți-am rămas. 
Calea ta este atât de aspră,
numai tu îi reziști
și-i urmezi, neclintit, scopul,
de a fi exemplu în istorii.

-Pentru tine, oh, Luminem! 
aș da, pe apa sâmbetei, renumele
pe care singurătatea între oameni 
îl desăvârșește,
aș rupe tratatele mele întregi. 

-Și unde să mergem?
Viețile ni-s ocupate de alții...
Adineauri, femeii din vecini 
i-ai dus un peștișor de aur,
căruia, 
dacă i-ai fi pretins, 
ne-ar fi întors pe amândoi în timp,
la izvoare. 

-O, Luminem, stai! 
a strigat Diogene 
și s-a deșteptat
și mai mult tulburat.

Se lăsase de-a binelea seara. 
Cu ochii plânși, 
Diogene revine la principii.
Începe să cearnă.
Ce a fost, 
dus este în matca vremii. 
Anii mi-au zburat de sub nas,
ca foile, în suflarea vântului. 
Nu am întemeiat nimic, 
decât o teorie: 
de rigorile ei să mă țin!
Pot exista, 
fără mare lucru,
în traiul meu zilnic,
precum pasărea în cer 
nu pretinde văzduhului nimic, 
decât să o susțină în plutiri. 
Ce a fost, 
s-a întipărit în realitate. 
De schimbat, 
este aiurea a se crede 
că se poate. 
Să zicem: 
cobor din trăsura,
care mă duce 
de pe țărm, unde zac,
în fața Academiei, 
în urmă cu treizeci de ani. 
Am ajuns în momentul întâlnirii mele
cu Luminem. 
Îi repet vorbele. 
Acceptă. 
Drumurile pe care le-am făcut de atunci,
vorbele, 
înălțate ca zmeiele în lume, 
tot nu se vor șterge, 
nici paginile scrise. 
Evidența mea a fost în zig-zag. 
Pașii m-au dus care încotro.
Am fost vizualizat de către oameni,
unii celebri,
precum Alexandru cel Mare. 
S-au născocit legende.
Pe bucăți va fi a doua existență,
în paralel cu vechea mea viață. 

De la punctul x, 
am zburat ca săgeata,
la punctul y,
însă din mintea oamenilor, 
nu m-am mișcat. 

Ajung la aceeași plecare,
din urmă cu treizeci de ani și ceva.
Îmi reiau traiul 
cu sentimentele și reflecția de acum,
mai vesel și în vigoare,
dar contemporanii mei 
rămân în aceeași realitate. 

În ziua..., la ora..., 
mă înființez cu nonșalanță,
în fața Academiei, 
ca să o luăm de la capăt;
mă dau pe mine, cel de atunci, la o parte,
înlocuiesc zestrea de evenimente 
(plimbarea noastră în parc 
sau ce ne vom fi spus noi),
a momentului respectiv, 
cu nimic,
dar aceia (care m-au întâlnit)
mă țin minte cu vorbele și
gesturile mele de la întrevedere. 

Eu, 
în armonie cu tânăra Luminem,
voi începe să contrazic,
prin altă conduită și stări,
tot ce am trăit.

Traseele efectuate și în parcurgere
vor converge, probabil.  
Mă voi întâlni eu cu mine însumi.
Ne vom uita,
ca în oglindă,
unul la altul. 
Cum îmi voi vorbi eu,
cel de mână cu fata,
mie, celui de pe țărm? 
Ce înțelegere aș putea avea eu,
cel din prezentul acesta,
față de mine, însoțit de iubirea 
vieții mele? 
Cum ne-am privi în ochi?


Diogene față în față cu sine

Culmea ar fi să fiu invidios pe mine însumi.

Ecourile bucuriei celui îndrăgit de Luminem 
vor vibra și în inima mea, 
a celui întristat, pe țărm?
Hm! Aș prefera 
să fiu înghițit eu, cel însingurat,
de mine însumi, cel fericit. 

Filosoful interior, 
care voi fi devenit, 
cum se va împăca, 
vreodată,
cu mine, cel de la suprafață?
Ce supliciu pe biata fată!
La vreo emoție, 
să iau cuvântul, 
dinăuntru,
și să mă judec fără țel:
„De ce te-ai dedicat trăirii puternice?
Unde este stoicismul, 
a cărui lumină am stors-o 
din candelele de la capul de mort?
Îți omori singur personalitatea.
Te-ai pierdut, pentru un sărut anemic
și ai ajuns la mâna fetei,
cârpă în iubire.
Te simți grozav, când praful 
de pe bibelouri îți afundă nările?
Vai de plămânii tăi!”.

Prevăd că m-aș tachina 
la nesfârșit. 

Într-un final, 
filosoful din mine va piere,
dat cu capul de toți rărunchii mei,
însă o idee cicălitoare tot 
mă va fi semnalat.

Un Diogene mai echilibrat,
nu auster 
voi fi în calea lumii. 


Aceasta a fost ultima cugetare din acea zi. 
Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână și a adormit. Gândurile pe care le mai rostise, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut, din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă - se ridicau în picioare ca stafii, peste trupul firav, în timp ce el, omul gânditor, se dedase, demult, somnului.   



Ochii tăi, Luminem, 
vor citi, vreodată, pagina aceasta?

Când vom pluti spre lumea de apoi
și ne vom uita în jos, la planetă, 
vom fi zgâlțâiți de regretul 
că nu am fost în stare de a ne regăsi, 
pentru a ne trăi armonia sufletească. 

Față de vecia neagră, 
ce ar fi fost viața noastră?
-O scânteie! care, în ființa noastră,
ar fi durat fericirea
și, față de infinit și univers,
noi înșine, uniți în iubire, 
ne-am fi părut zei, 
stăpâni ai clipei nemuritoare. 
Raportul nici nu ne-ar fi interesat.

Ni se vor face lacrimi sufletele
sau resemnarea ne va salva, iar, de la dizolvare?

În viteza spre renaștere,
o, ce optimist sunt!,
vom fi trași de mânecă de către eoni, 
pentru a vedea ce am pierdut din viață,
pentru că nu am mers pe mâna alegerilor 
interioare,
ori eu nu aveam decât una de efectuat
și încă din începutul tinereții,
când prunului îi vine floarea, 
cât roata,
în cămașă. 

Am fi alergat unul după altul, Luminem, 
pentru a prinde clipa, 
ca pe fluturi. 

Adierii de zefir, atât de fine, 
i-aș fi poruncit să te mângâie,
în locul meu. 
Pentru a nu te fi văzut îmbufnată,
te-aș fi luat în brațe,
la finele fiecărei zile,
când soarele 
sapă, cu lăbuțe de câine alb, 
în pământul zării, să se culce. 

Îmbrățișarea mea 
ar fi avut ardoarea atâtor raze,
câte din cer învârtesc planeta,
vara. 
Ți-aș fi recitat din Ovidiu,
ai cărui pași ating marea
sau din Homer,
pasajele despre Hera. 
Tu ai fi râs, 
tupilată după scaunul din dreapta.  

Ca piersicile-n pârg,
vara ne-ar fi fost dulce...
În septembrie, 
ne-am fi hrănit cu struguri, dimineața,
iar gutuilor,
până la a le fi deprins nuanța, 
nările mele pe tine te-ar fi avut captivă,
sub formă de parfum. 
Atât de integrată,
doar iarna, prin zăpezi,
te-aș fi lăsat să ieși, 
la schi. 

-O, dragul meu,
mi-ai fi cerut, 
supusă de amor:
pântecul meu vreau
să poarte față de om, 
nouă asemănătoare,
când primăvara își urcă floarea
în pomi. 

(Va urma)