Bogăția de oferte din tot ce ți-ai dori asigură o atmosferă de trai patriarhal, de care nu mai vrei să te desparți și nădăjduiești ca nimic să nu-l schimbe: te-ai teme ca Albania să intre în UE, fiindcă ar începe nebunia transformărilor, cea mai nefastă (transformare) fiind nebunia prețurilor (prețuri care s-ar da peste cap etc.).

Sarandë este rupt în două: partea dinspre mare este luxuriantă, modernă, pe când orașul propriu-zis (situat mai sus), dintr-un secol trecut: blocuri comuniste, neîngrijite, fără uși la intrare (smulse, o gaură în loc), deși casele vechi, dacă ar fi renovate, ar fi o pată de culoare. Am întrezărit o casă albă în paragină, ale cărei ziduri solide (și configurația însăși) sunt similare vilei lui Anton Pann din Râmnicu – Vâlcea.

Pe o arteră (în coborâre spre mare), care face legătura între aceste zone ale orașului, trec oameni în haine curate, care, când se întâlnesc, vorbesc între ei și, după ton și atitudine, îți dai seama că sunt vecini sau rude. Surpriza întâlnirii este exprimată cu o bucurie moderată.

La interferența nivelurilor dintre mare și oraș (Sarandë este conceput ca Istanbulul sau Grădinile din Babilon, în trepte), se află o patiserie (diferită de cea despre care am mai scris), de unde poți cumpăra lapte (sortimente variate), plăcinte, pâine, baclavale și prăjituri.

A ști că, oricând, poți găsi un loc tihnit pentru a bea o cafea ori a lua masa, îți dă un confort psihic, pentru care îndrăgești Sarandë (a cărui climă, în august, este de rai – nu există muște și nici țânțari!).

(Va urma)