Sunt ușor dezamăgit. Am fost trădat de mecanismul propriului blog. Începusem să scriu ceva despre Liviu Rebreanu, am bifat „Publică”, am avut pană de curent de o secundă și materialul mi-a dispărut, nu a mai fost de regăsit nici măcar la „Ciorne”…

În liceu, în clasa a IX-a, am împrumutat, de la biblioteca din cartier, volumul Nuvele de Liviu Rebreanu.

Pe atunci, mă întreceam cu Bogdan (nu-i mai rețin numele de familie), un coleg de la profilul bio-chimie, pe seama cărților: cine citește mai mult. El avea predilecție pentru narația polițistă. Cum mă revedeam cu el a doua zi, îmi și comunica titlul și numărul de pagini, ba chiar că a terminat o carte. Cât pe ce să mă complexeze prin ritmul său de lectură, dar am avut inspirația sa-l întreb: „Cum citești?” și el s-a dat de gol: „Citesc numai dialogurile”… M-am liniștit și l-am lăsat în pace. Mi-am continuat ritmul meu de transpunere în carte, de a-mi pune mintea în legătură nemijlocită cu fraza, cu semantica ei, trăind pe îndelete dimpreună cu personajele și având timp să fiu de partea acelora pozitive, să le estimez faptele.

Prin luna mai a aceluiași an, 1985, am cumpărat o veioză, dintre acelea care se prindeau de marginea mesei ori a patului. De dragul veiozei, îmi cumpărasem și oglindă: îmi puneam raza veiozei în ochi să mă conving de culoarea verde a cristalinului, dacă este într-adevăr verde (un cristalin albastru spre căprui, cu picățele verzi, ceea ce a rezultat din ochii albaștri ai tatei și negri ai mamei). Oricum, tot nelămurit am fost, dar într-o zi, prin 1997, fiind bronzat, cineva din suita mea de la mare (un fel de tabără) a exclamat: „Ce ochi are nășicul!” și alții s-au strâns în jur să comenteze și să observe cerculețele de verde. Cu un an înainte, unul dintre bunii mei prieteni de atunci mi s-a destăinuit: „Eram convins că ai ochii albaștri!”.

La acea veioză, am citit și romanul Ion, pe care îl aveam și pentru școală. M-am forțat să-l duc până la capăt. Depărtarea momentană de acest model de roman (de răscruce) este posibil să fi avut și o cauză bizară… Era vremea în care de ziua mea primeam numai cărți, iar una dintre ele, adusă de cineva, era veche, se vedea că o extrăsese din biblioteca personală. Deși eram atât de mulțumit pentru un asemenea cadou, totuși m-a supărat gestul, că mi-a fost înmânat pe fugă un volum atât de important, dar aproape zdrențuit…

Pentru că nu concepeam să nu am afinitate cu stilul marelui prozator, am trecut la Adam și Eva, respectiv la Pădurea spânzuraților, romane pe care nu le mai lăsam din mână. Stăteam în sufragerie, pe canapeaua umplută cu iarbă de mare, și mă refugiam pe frontul Primului Război Mondial, o regresie la nivel de subconștient, mă retrăgeam cu totul în encefal, acolo unde părea să fi avut ochiul care citea.

De fapt, mă întâlneam a doua oară cu volumul Pădurea spânzuraților. Prima dată: am mers cu bunicul matern, cu Drugă (așa i se spunea), la magazin, unde am cerut să-mi cumpere o carte. Cred că eram în clasa a treia. Acasă, m-am uitat mai bine pe volum și mi s-a părut că nu era ceea ce voiam. Bunicul a mers din nou cu mine la magazin și i-a pretins vânzătorului o carte pentru vârsta mea. Acesta a scos din raft, din spate, o carte frumoasă, format mare, copertă colorată: Eu sunt Toniță! de Gh. Nica și atât de mult mi-a plăcut, încât am recitit-o de mai multe ori, deși nu obișnuiesc („Noi obișnuim” – spunea Moromete).

(Anul acesta, am publicat, în mai multe reviste literare, trei articole despre Ion și Pădurea spânzuraților).

---

În anul 2000, am reluat lectura la Ion: ce expresie limpede, ce fir evenimențial! Într-adevăr, romanul este o capodoperă și ar fi meritat Premiul Nobel pentru anul 1920, după cum și Laurențiu Ulici susținea ideea aceasta în cartea lui, Nobel contra Nobel.

L-am ascultat pe Liviu Rebreanu pe youtube, într-un interviu pe care l-a dat în anul 1940, în calitate de director al Teatrului Național din București. Am fost surprins de tonul viu al vorbirii, de planurile pe care și le făcea (în această calitate), când se declanșase deja al Doilea Război Mondial. Prevedea punerea în scenă a lui Hamlet, pentru că, susținea el, trebuie jucată o piesă de Shakespeare în fiecare an.

De dimineață, ieșind în curte, am fost întâmpinat de mai multe glasuri de păsări… În sinea mea, m-am întrebat dacă nu cumva aceste păsări, vibrând prin vecini, cântă de frig. Dacă le-aș putea vorbi, le-aș invita să intre în căsuțele pregătite pentru ele (nu de mine, le-am primit!). Mi-am pierdut astfel de gânduri grijulii, pe măsură ce mă îndreptam spre locul meu preferat de răgaz, sub piersic, întrucât, de-a lungul tulpinii, am observat niște ațe albe atârnând, ca firele ciupite din pansamentele de tifon. Chiar mi-am aruncat ochii prin crengi, am crezut că am pus în coroană vreun tricou sau vreun petic, dar frigul nocturn a făcut din aer ațe – mi-am dat seama tot analizând. Peisajul, transfigurat de ger, etala vizual gradele din termometru. Gura de nes, care mai rămăsese în paharul lăsat peste noapte afară, a înghețat.

Am întors perna de pe șezlong, fiindcă se albise de la chiciură și mi-ar fi fost rece la spate. În sfârșit, m-am așezat… Anterior cu puțină vreme, mă întrebam cum vor fi zilele cu frig care, totuși, mi se părea atunci, pe căldură, că nu vor mai veni. Printr-un gest leneș, am ridicat de toartă ceașca de cafea și am savurat prima înghițitură (beau cafeaua fierbinte, nu călduță, nu rece, în ciuda tuturor celor care susțin că am face riduri de la cafeaua fierbinte), am dat s-o repun pe măsuța de sticlă, dar am ezitat, ceașca a lăsat sub ea un gol și ar fi căzut prin el – așa părea locul încălzit față de restul suprafeței, alb ca fața înspăimântată a slujnicei surprinse cu lingura de argint în sân, de către stăpân.

Mi-am pus câteva mici planuri de scris la punct, am mai stat ceva, pierdut în gânduri, și m-am retras în living. Am luat laptopul în pat, am mai înnodat câteva rânduri pe blog sau în alt document, am revizuit numărul de vizite la revistă: postasem un material primit de la TVR 1, material despre Maradona care a atras un număr mai mare.

Natura a început să fie urâtă, mai ales din cauza frigului care o stăpânește, care o strânge precum menghina piesa de oțel. Pe șezlong, e imposibil să mă mai așez, fără a pune sub mine o pernă de scaun. Obiectivele îmi sunt din ce în ce mai rare, pe acest final de an. Nu mai sun pe nimeni, pentru că, dacă am sunat, ce lucru minunat mi s-a întâmplat?

Ieri, sub cele câteva raze de soare, stând în reflexie, am auzit un cântec metalic de pasăre, un cântec pornit dintr-un gât în care parcă două săbii s-au ciocnit. Am încercat s-o văd, însă nu am reușit.

Azi, pe la ora 11, cum mă lăsam pe spate în șezlong, a cântat, în dreapta mea, o pasăre cu verde înspre galben pe burtă. Am crezut că este pițigoi. Am vrut să fotografiez superba viețuitoare, nu m-am clintit din loc, mi-am ținut respirația, numai să nu o sperii și să zboare în altă parte. S-a odihnit câteva momente pe creangă, în piersic, deasupra mea, a mai cântat și s-a dus pe căile văzduhului încețoșat. Am sperat să se instaleze într-una dintre cele două căsuțe de lemn, prinse în fiarele bolții, părea să-și caute locaș, fiindcă mișca vioi din capul negru. Am avut imboldul să caut câlți, să-i pun în căsuțe, poate atunci, pasărea aceasta sau alta se va instala.

M-am imaginat eu însumi păsăroi infiltrat în căsuță, am recâștigat astfel senzații termice și de siguranță; să stai pitit în cuib, bucuros de căldura asigurată de penaj, mulțumit cu dumicatul găsit oriunde sau cu mura necoaptă sticlind în tufa ghimpoasă – da, acesta-i traiul perfect pe planetă și fiorul plenitudinii m-ar reinstala în zbor, numai așa, din curiozitatea de a zări oamenii de sus, cum se muncesc din răsputeri să reziste naturii.

---

Păsările de calibru mai mare mi-au dat de furcă în vară. Am râs de vecinul manelist, când l-am văzut întins pe burtă pe acoperișul încins, cum îndesa cu o joardă ceva sub țigla metalică. Își făcuseră cuib niște porumbei. Și la mine, deasupra balconului de la etaj, niște guguștiuci au dat cu pliscul în stratul mai moale al izolației. M-am cocoțat pe scară și abia am reușit să acopăr cu spumă rupturile.

---

Acum, la ora 23.00, am ieșit în curte, din curiozitate și m-am uitat la cer… Centrala scoate un fum negru de sobă, iar lumina de la becuri abia mai înoată prin ger.

Eugen Ionescu a avut obsesia solitudinii. Absurdul pieselor își regăsește resursa în starea aceasta de singurătate pe care, în viața de zi cu zi, a mascat-o într-un fel.

Personajele din Cântăreața cheală nu sunt interesate să fie auzite de către conlocutori. Preocuparea lor este să vorbească despre orice le este la îndemână. Fiindcă poartă dorul ieșirilor în oraș, pe care nu-l colindă, întâi din comoditate, apoi din incapacități fizice neprecizate, inițiază discuții despre meseriașii activi ai urbei, întâlniți în rarele ocazii de perindare; soții Smith își îndreaptă atenția înspre un precupeț preferat, originar din cu totul altă parte a Europei, nicidecum din Londra, căruia i-au depistat o înclinație mai accentuată spre muncă și pe care și-l dau lor înșiși drept model de abnegație pragmatică. Pentru a-și augmenta opiniile, se referă la fiul lor care ar fi apreciat cândva, într-un timp nedefinit, anumite preparate culinare, ieșite din mâinile celui glorificat pentru iscusință. Referința la propriul fiu are un efect dublu asupra psihicului lor: pe de o parte, scapă de presiunea autismului caracteristic, despre care sunt conștienți că nu le face bine, dar și l-au asumat drept instinct primar, garant al sedentarismului în care se complac; pe de altă parte, aluzia filială reprezintă eticheta lor de normalitate.

De asemenea, psihologia protagoniștilor din drama Lecția este proprie autiștilor. Așa-zisul profesor predă o singură lecție, bazată pregnant pe instinctul său de ucigaș, anume de ce s-ar face vinovată victima lui, de o culpă abstractă, nefondată. El își trădează cognomenul „profesor”, pentru că nu are în plan să confere lecții adevărate, ci să ucidă, să caute un motiv pentru a-și anula eventuala remușcare. Eleva nu bănuiește pe cine are în față, întrucât nu-și dorește nimic, decât să dobândească preceptele necesare accederii la admitere. Ea are un obiectiv clar și altceva din jur nu o interesează, este ca un acrobat pe sârmă. Cea care percepe faptele și nuanțele comportamentului profesorului este slujnica; devine complice la crime din două motive: fie are nevoie prea mare de bani (de suma pe care i-o oferă angajatorul ei), fie consimte ea însăși la crime, în numele cine știe cărei porniri de care, totuși, nu e capabilă s-o comită, mulțumindu-se numai cu asistarea la ceea ce ea însăși ar întreprinde, anume să ucidă. Este de luat în calcul și varianta ca ea, slujnica, să fie extaziată să întrețină curățenia, iar dereticarea locului unei crime să-i confere satisfacția totală a propriei datorii (satisfacție concordantă măsurii a ceea ce s-a întâmplat în casă).

Piesa are și un substrat esoteric, iar profesorul este posibil să se considere un vameș al sufletelor înspre lumea de apoi, iar activitatea femeii în casă ar echivala, în această cheie de interpretare, cu brațul justiției imanente, eleva plătind pentru cine știe ce păcat al vreunuia dintre ascendenții ei (în viziunea psihopatului), deși, din unele didascalii și replici, se poate reconstitui ceremonialul creștin de înmormântare, antagonic unor astfel de idei de vendeta a sorții, peste ani și asupra altuia decât persoana care a produs păcate.

În piesa Rinocerii, vuietul turmei dezlănțuite pe străzi este ecoul solitudinii stranii trăite de către autor, însă pare o stare ademenitoare, pentru că un birocrat se aruncă pe fereastră în calea iureșului sălbatic, sperând a se agăța de spinarea unui animal, precum dinaintea instituției, apăruse una dintre colege, urcată pe rinocer, stăpână a furiei acestuia, imagine impozantă și în oglindă a monștrilor antici, jumătate om, jumătate animal, chiar a ceea ce englezii numesc „herianthrope”. Cei doi comeseni, pe care momentul invaziei rinocerilor în oraș îi prinde la terasă, devin atenți la micile detalii care marchează contextul neverosimil.

Când mă uitam la desenele animate cu Pinocchio, eram la vârsta de a crede sau nu că nasul îți poate crește, pentru că minți. De aceea, dacă mama, fixându-mă cu privirea, mă întreba, când i se părea ei că nu spun adevărul unei fapte: „Să-ți crească nasul?”, eram în dubiu – să recunosc sau nu ceea ce aș fi comis. Îmi era teamă de consecință, întrucât aș fi pățit-o pe pielea mea (pe nasul meu). Așteptam să treacă zile de la moment, îmi verificam nasul, pentru a ști pe viitor dacă mai însăilez sau nu vreo minciună, însă nici atunci nu eram prea sigur că s-a definitivat consecința – mă gândeam că poate dura mai mult decât aș fi estimat eu sau că m-o fi iertat Dumnezeu, de data aceea. Dar cum evenimentele se rostogoleau în cascadă, ajunsesem să urăsc ideea, inițiată de serial, că există o pedeapsă vizibilă pentru orice falsitate, pe o întâmplare nevinovată în care aș fi fost angrenat ca puști.

Se mai insera și următoarea situație în viața mea de atunci: la noua școală, unde mă transferasem, nu aveau limba engleză. Și m-au trecut la rusă și franceză, dar, după un an, am fost inclus într-o grupă de engleză cu o clasă de liceu, unde erau numai fete (eu eram elev în clasa a VI-a, iar ele erau într-a XI-a și chiar a XII-a): pe de o parte, îmi era atât de rușine de ele, iar, pe de altă parte, manualele reluau ceea ce eu deja studiasem în clasele primare, dintr-a II-a până într-a IV-a și mă plictiseam, mi se păreau prea simple lecțiile, parcă mă întorceam în timp. În plus, cele două ore de engleză erau fixate sâmbăta după-amiaza, de la ora 14,00, când eu eram deja acasă (terminam programul la ora 11,00) și începeau desenele animate. Pentru nimic în lume, nu aș fi pierdut micile seriale, precum Pinocchio (joia seara, se mai relua câte un episod), fapt pentru care am chiulit…

După o ședință cu părinții, mama a revenit ca o furtună acasă, m-a zguduit la propriu, cum îi era stilul, mi-a zis câteva vorbe, care erau cam aceleași: „Nu vreau de la tine decât să înveți! Nu te trimit la coadă la pâine, la ouă sau la carne, cum se duce Radu” (era un băiat mai mare cu un an decât mine, vecin cu noi, care stătea la etajul al patrulea. Venise cu părinții, de la Brașov. Părinții lui lucrau la noua uzină de automobile OLTCIT). În asemenea momente de ananghie, aș fi vrut să-i replic mamei să mă trimită pe viitor, că sunt mai dispus să stau la rând la complex, decât să învăț, dar atât mi-ar fi trebuit! și, evident, nu îndrăzneam. Nu aveam ce face, decât să merg sâmbăta la orele de engleză.

Odată, iarna, am mers cu profesoara de engleză pe stradă. Eram surprins că nu era supărată pe mine. Am prins curaj și am întrebat-o de ce au apărut atâtea limbi în lume (cum s-a ajuns ca noi, românii, să rostim într-un fel, să numim diferit obiectele etc. față de străini). „Așa au vrut ei să vorbească, de exemplu să spună la „apă” cum le-a venit lor la îndemână”. Ne-am despărțit la un colț, acolo unde era un chioșc de ziare. M-am uitat în vitrină și am zărit o ilustrată cu un schior. M-am imaginat pe schiuri… La un magazin de articole sportive, aduseseră patine albe, căptușite. Acasă, am rugat-o zadarnic pe mama să mi le cumpere. Mai târziu, am agreat romanele scrise de Anton Holban, datorită pasajelor despre patinaj, despre ieșitul la munte, la Predeal, din hotelul bucureștean (de pe Calea Victoriei) în care prozatorul a locuit o perioadă, pe când preda franceza ca profesor suplinitor (în Bucureștiul monarhic).

---

Tot în acea iarnă, pe stradă, cum ieșisem hai-hui prin oraș, vărul meu, care mă însoțea, a fost salutat de o voce: „Hello, Buratino!”. Fiindcă eram nedumerit de un asemenea apelativ, l-am întrebat: „De ce-ți zice ăsta Buratino?”. Mă gândeam că îl vor fi prins cu minciuna. „De la fes!”. Într-adevăr, purta un fes înalt, cu dungi verzi și albe, ca protagonistul desenului animat. Bineînțeles, eu l-am strigat pe nume, țineam la văru-meu, eram chiar intrigat că se alesese cu o asemenea poreclă pe care nu o merita.

---

Personajul creat de Carlo Collodi parvine viziunii lui Pygmalion, sculptorul legendar care, îndrăgostit de propria-i operă, sculptura unei femei în fildeș, s-a bucurat de însuflețirea acesteia, în urma demersului supranatural al zeiței Afrodita, și anticipează eroii mecaniciști ai lui Urmuz. De asemenea, Pinocchio este un supra-erou, datorită luptei cu sine însuși, de a se îndrepta moral.

De câte ori mănânc fasole, îmi aduc aminte de acest fel culinar pe care mi l-a pregătit mama Ioana, pe când eram în clasa a IV-a; venisem de la școală, pe zăpadă. Undeva, pe traseu, era un deal. Nu puteam trece fără să nu mă dau ca un schior pe acea pârtie improvizată, frecventată de mulți copii. Nu am căzut niciodată în lunecușul meu temerar. Alții se mai rostogoleau sau cereau sprijin de pe margine, să-i țină de brațe, în schiatul abrupt. N-a fost dată să-mi fie teamă, precum nici de minge, oricât de tare ar fi fost șutată și de la orice distanță.

Când am ajuns acasă, atmosfera din cameră, specific patriarhală (foc în sobă, parfum de gutui în cameră) m-a relaxat și am uitat de ritmul scolastic.

---

Deunăzi, mama mi-a dat o găleată de varză murată: „O ții și tu în garaj. Când ai poftă, iei de acolo o felie, că eu nici nu așteptam să se acrească bine și la două-trei zile, mă duceam și rupeam câteva foi albe din varza cufundată în butoi”.

Până în 2007, când mai mergeam la Dăbuleni, bunica de acolo era interesată de culoarea zemii (era ca a rubinului). Lua din beci zeama într-un vas de sticlă: „Am poftă să beau, dar nu pot, de la fiere” – mi se destăinuia. Îmbiat de culoare, am băut pentru prima dată zeamă de varză, atunci. Precum se întâmplă la cafea, când te aștepți la mai mult de la gustul ei, cel puțin pe măsura mirosului deosebit, și te cuprinde regretul că parfumul e imperial și gustul doar sclav, luam puțin pe limbă, nepărându-mi cine știe ce, dar culoarea și bobul de piper zărit în spumă nu mă lăsau să abandonez licoarea și luam o gură iar.

Astfel de amintiri mi-au trezit aceste feluri de mâncare, în timp ce-mi pregăteam salata: varză acră, tocată nu mărunt, amestecată cu bucăți măricele de ceapă roșie; torn ulei și presar boia.

---

Întind dulceața de căpșuni pe biscuit… La grădiniță, ne ofereau, într-una din pauze, din cutii de lemn, biscuiți simpli, mari, din care mâncam, în timp ce stabileam piesele de plastic într-un puzzle.

De la o brioșă, Marcel Proust a plecat în căutarea timpului pierdut, pe care l-a recuperat într-o carte (de unde timpul nu mai poate scăpa, oricât de puternic este).

Ca după orice eveniment planetar, viața post-pandemică va reveni la normalitate.

În plină pandemie, cititorii pasionați au achiziționat mai multe cărți prin comenzi online. Conform unui studiu realizat de „Ziarul Financiar”, unul dintre cei mai mari retaileri online de pe piaţa locală, a vândut „pe 23 aprilie, de Ziua Internaţională a Cărţii, peste 120.000 de exemplare, cu 60% mai mult ca în aceeaşi zi din 2019”. De asemenea, alt retailer online de carte din România, are „o creştere de 85% a vânzărilor pe segmentul 18-24 ani în perioada stării de urgenţă”.

S-a navigat mai mult pe siturile culturale. Poate s-a citit mai mult, iar legătura cu textele (de pe telefoanele mobile, laptopuri, tablete și e-bookuri) a fost aproape de natură sacră, precum o intrare, lipsită de restricții, într-un templu.

De ani de zile, accesez operele literare de care sunt interesat, de pe Google. Pentru cele două cărți pe care le-am publicat, am avut la dispoziție întreaga operă a lui I. L. Caragiale și a lui Nichita Stănescu. Le-am recitit în lumina avantajelor presupuse de tehnologie, precum acela de a mări literele la dimensiunea dorită de mine.

Întrunirile literare (lansările de carte) față în față, interzise în pandemie, se vor relua cu avânt mai mare. În martie, anul acesta, mi-a apărut la Madrid, o carte de poeme. Nu am lansat-o. Sunt în discuții să o prezint publicului pasionat de lirică, imediat ce se va putea.

Cinematografele, muzeele, închise în acest interval temporal, marcat de pericolul infectării, se vor redeschide publicului și vor fi luate cu asalt.

În mod surprinzător, în perioada pandemiei, rețelele de socializare au deprins un sens mai pregnant cultural, datorită întrebuințării lor preponderente pentru transmiterea diverselor materiale informative către cursanți de către profesori, mentori etc. De asemenea, diversele glume pe seama izolării la domiciliu au impus un anume tip de umor, proxim expresiei populare că „nu-i dracul atât de negru precum pare”.

În plin regim comunist, aflat în imposibilitatea de a călători după pofta inimii, pentru că nu i s-a permis de către autorități, Radu Tudoran a scris romanul Toate pânzele sus!, imaginându-și astfel ce ar fi făcut el pe mare, în locul eroilor săi. O stare similară am trăit și eu, jinduind să identific o temă de carte de aventuri. Am ieșit cu hârtie semnată din casă, am sondat vitrinele magazinelor, pândit de pericolul infectării. Tensiunea inedită a situației mi-a afectat sensibilitatea creativă, am dobândit emoții noi, simțindu-mă solidar cu oamenii care au îndurat gripa spaniolă sau tifosul exantematic (care, în timpul Primului Război Mondial, a luat atâtea vieți). La începutul anului 1919, Lucian Blaga debuta cu volumul Poemele luminii, la a cărui apariție, Tudor Vianu scria: „Bucuria Unirii nu putea veni singură. Iată că a venit și Blaga”. În 1920, Liviu Rebreanu a publicat „primul roman românesc într-adevăr desăvârșit”.

Nu în ultimul rând, mi-am dat seama ce viață frumoasă avusesem înainte, ce dor îmi era de serviciu și cât de dragi mi-au devenit colegii, care, la fel ca mine, treceau printr-o împrejurare cel puțin solicitantă. Spaima trăită de sora mea, care, în fiecare zi, mă anunța prin telefon câți din biroul ei s-au infectat cu virusul covid-19 sau a mamei care a plâns în mai multe rânduri, că nu mai apucă anul 2021, m-a influențat să mă gândesc mai des la conduita creștină, ce șanse mai am să mă îndrept, pentru că, dacă mi se întâmplă ceva nefast, cum ajung în fața Domnului, să-i spun ce? La mormântul tatei nu am mai mers, tot din cauza interdicțiilor, iar cea mai îndurerată a fost mama care nu mai avea ocazia să-i vorbească tatei, la cruce.

Ceea ce mi-aș dori să caracterizeze perioada post-pandemie ar fi echilibrul dintre activitățile desfășurate în planurile online și real.

În 1990, fiind în armată la Severin, am împrumutat, de la biblioteca unității militare, două cărți, Poeme de Hölderlin și Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca. Prima mi-a rămas în suflet cu dorul acela de călătorie cu trăsura, trăit de marele poet romantic. Versurile îmi inspiraseră o asemenea stare, încât, în biroul comandantului, unde-mi petreceam după-amiezile singur (eram furier – băteam la mașină toate actele și pe urmă, după ora 16,00, citeam în liniște), mă uitam la o raniță plină de mere și numai drumuri de munte visam. Totuși, în urmă, după lăsarea la vatră, nu mi s-a întâmplat niciodată să iau sacul de drumeție în spinare și să urc nu știu ce vârf…

Era o asemenea diferență între atmosfera celor două cărți, încât nu-mi dau seama cum le parcurgeam! Veacul lui Hölderlin era plin de liniște, orice eveniment avea un miez de dragoste, ca mărul din care mușcam în acel birou.

Atmosfera mijlocului de secol trecut, așa cum transpare în cartea lui Virgil Ierunca, aproape m-a șocat. Nu-mi venea să cred că s-au putut întâmpla astfel de fapte antiumane într-un sistem de stat, fie penitenciar fie lagăr.

Stăteam ce stăteam și-mi revenea în minte scena cu bietul preot care era băgat cu capul în hârdăul cu mizerii, de către torționarul Țurcanu. Preotul ajunsese el însuși, numai văzându-l pe torționar, să se auto-pedepsească astfel. Satisfacția mea ca lector a venit abia la sfârșitul cărții: torționarul a fost condamnat și executat pentru rele tratamente aplicate deținuților politici. Deseori, am navigat pe net, luând urma lui Țurcanu, eram curios să văd ce viață a avut.

Acum câțiva ani, la televizor s-a prezentat un reportaj cu supraviețuitorii acestui calvar îndurat în sălbaticii ani cincizeci ai secolului trecut. Preotul respectiv încă trăia și vorbea în fața camerei de filmat.

Ce putere va fi având să-și continue viața după sentința nedreaptă, după acea umilință despre care orice victimă, într-o situație asemănătoare, nu poate vorbi nimănui, nu are cum, pentru că nu pare nimic brav în eventuala relatare, nu iese cu nimic în evidență. Îndurarea însăși a acestui calvar gratuit, prin menținerea minții întregi, este un act de eroism care ar fi trebuit recunoscut de către oficialitățile postdecembriste.

Altui preot i s-a smuls barba, după care i-au pus oțet.

De asemenea, am meditat asupra șanselor de supraviețuire ale celor care erau obligați să înghită praf de ciment, după care să bea apă.

Mie mi s-a întâmplat să stau de vorbă, după Revoluție, cu doi foști deținuți politici. Unul dintre ei, Mihai Andronescu, a fost militar în garda de onoare a Regelui Mihai; la interogatoriu, l-au întrebat de ce a fost ales să facă parte din garda regală, care a fost criteriul: „Eram înalt și frumos! De aia” – ar fi răspuns interlocutorul meu, supus la o umilință extremă: legat cu mâinile și cu picioarele pe o bară orizontală, suspendată de doi pari, era bătut, în zona intimă, de către o… femeie. Susținea că, dintre cele mai crunte suplicii, i se părea acesta: după ce erau înfometați, primeau pește sărat, iar apă li se dădea numai dacă semnau diferite declarații. „Și pe mama și pe tata eram în stare să-i vând, pentru o gură de apă” (adăuga Mihai Andronescu).

Al doilea fost deținut politic (cu care am vorbit) a fost un preot dintr-un sat. La o pomenire, a vrut să mă cunoască. În treacăt, fiindcă se ferea să nu fie auzit și interpretat eronat de către ceilalți, mi-a mărturisit că a fost în aceeași celulă cu Lucian Blaga. Evident, eram atât de curios să întreb despre primul poet al versului liber (fără rimă) pe care l-am citit: „Cum era?”. „Ca un sfânt: alb, luminos, blând”. Atât mi-a spus. Nici eu nu l-am mai descusut, simțindu-l că vrea să se întoarcă în prezent. I-am respectat starea, dar, pe durata mesei (pomană cu bucate specifice), eram în comunicare nevăzută cu el, parcă ne vorbeam despre momentul unic pe care l-a trăit, îl admiram eu însumi pentru providență și pentru importanța pe care el însuși a știut să o atribuie acelei totuși bizarei conviețuiri.

P.S.

Din aceeași categorie cu Fenomenul Pitești, am mai citit, între altele, Pe muntele Ebal de Teohar Mihadaș și Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn. Cărțile românilor mi s-au părut peste arhicunoscutul scriitor rus.

(Va urma)

Am făcut potecă ieri, între casă și piersic… Am vrut să mă bucur de razele soarelui. Am amânat până am uitat să culeg ultimele smochine. Pomii au un colorit deosebit. Îmi vine în minte un tablou al maestrului Buz, cu niște plopi de un galben aparte, plopi înșirați la marginea unui drum. Regret că nu am achiziționat lucrarea.

Pentru ziua de astăzi, 16 noiembrie, am postat la revistă un articol despre Andrei Mureșanu.

Îmi propusesem să citesc toată literatura română. Mergeam la sala de lectură a liceului, citind până la ora închiderii, spre marea disperare a celor două bibliotecare.

Am început cu Letopisețele, scrise în limbă greoaie, din care numai câteva pasaje mi-au atras atenția: de frig, niște recruți au dormit în burta cailor, procedeu la care au recurs, în Rusia, pe timpul retragerii, și ostașii lui Napoleon. M-am tot întrebat cum se poate întâmpla un lucru atât de absurd…

Mi-am lămurit secvența, incredibilă de altfel, vizionând filmul The Revenant (2015). Deseori, iarna, pentru a dormi bine și a-mi asigura o senzație suplimentară de căldură, mă gândesc la această secvență (probabil, cu efect terapeutic pentru insomniaci).

Din cronici, am reținut vreo două-trei imagini: când Ștefan cel Mare stabilește locul mănăstirii, slobozind săgeata din arc (Legendele culese de I. Neculce), opinia lui Miron Costin exprimată către solia turcească: „Suntem noi, moldovenii, bucuroși să se întindă împărăția peste tot, dar peste țara noastră, nu ne pare bine a se lăți” și episodul relatat de Nicolae Milescu Spătaru – un sol român, la Istanbul, în palat, a dat pe gât ceașca de cafea (conținut și recipient), pentru că așa i s-a părut, că turcii înghit și ceașca. Turcii aveau mustăți lungi, bărbi, sub care nu li se vedea gura.

Din literatura pașoptistă, am rămas cu impresia nivelului înalt la care scria „veselul Alecsandri” (după cum îl caracterizează Eminescu), iar, în rest, meditam mai mult asupra destinului pe care scriitorii acestei perioade l-au avut. Câteva nume: I. H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu, I. Prale, N. Filimon și A. Mureșanu.

Întemeietor de presă națională, I. H. Rădulescu, despre care se spune că ar fi fost cel mai mare poet al nostru, dacă nu ar fi apărut Eminescu, a fost, la un moment dat, cel mai bogat om din Țara Românească, însă declinul său economic a survenit după etapa exilului parizian (ce exil, la Paris!). Nu a pierdut mult. Mă întreb (desigur, la modul reflexiv, ca idee numai) ce se va fi întâmplat cu averea lui I. H. Rădulescu, evident, ulterior morții sale (1872).

Grigore Alexandrescu avea o iubită vrăjitoare. Când i-a comunicat intenția de a o părăsi, aceasta i-a cerut o ultimă întâlnire în parc; l-a convins să mănânce din dulceața de nuci (adusă într-un borcan). De atunci, fabulistul a fluctuat, până la sfârșitul vieții, între nebunie și luciditate.

Prale se pare că s-a intoxicat cu plumb. Când i-a căzut părul, și-a fixat mustața într-o cutie. Rutina bizară de a intra în casă, înșiruindu-și hainele până în cameră, în diferite cuiere, i-a inspirat lui Eminescu versul: „Prale, firea cea întoarsă”.

Nicolae Filimon, creatorul primului roman românesc „într-adevăr desăvârșit”, era cronicar muzical. De asemenea, se pricepea la bucătărie. A murit în jurul vârstei de patruzeci și cinci de ani.

(Va urma)

Mestec niște pișcoturi (de care m-am cam săturat). Mi-e sete… Pentru a ajunge la bucătărie, să-mi pun un pahar de Pepsi, trebuie să mă ridic, dar mi-e lene. Pentru a-mi mai da încă un motiv de stat în pat, mai iau un pișcot. Îmi mai arunc ochii pe un meci anost, precum și pe o poveste (despre o călătorie în rai) care survine pe ecranul telefonului, aștept să mi se încălzească tălpile. În fine, îmi iau inima în dinți, mă ridic, îmi torn Pepsi într-o cană și-l beau repede, până nu scade spuma care, pe cât de repede se face, tot ca un fulger scade. Lupt cu secundele să prind spuma în gură, să mă bucur de efervescența ei care-mi răcorește bolta palatină. Mă simt ca un uriaș, pe-al cărui gâtlej se duce Afrodita.

Am postat la revistă ceva despre Benjamin Fundoianu. L-am citit când aveam șaptesprezece ani. Era toamnă, iar peisajele din carte, după cum le văzuse el (cu sufletul) erau melancolice. Zilele trăite de mine atunci repetau, ca un elev care spune o strofă la serbare, atmosfera livrescă, fire de lână trase din același caier. Cel mai tare m-a marcat destinul lui. Pe internet, există o poză cu el: extrem de modern (ca un adolescent de astăzi), privind în zare ca un visător al Bucureștiului interbelic. Cine ar fi bănuit că Benjamin Fundoianu va sfârși la Auschwitz, din solidaritate cu surorile lui? Pentru a nu fi fost deportat, pentru el au intervenit, între alții, Mircea Eliade, Emil Cioran, însă poetul le-a refuzat sprijinul, întrucât, în cazul surorilor lui, nu s- a putut face nimic…

De unde puterea unui asemenea autor de a fi atât de modern? Să nu-și fi presimțit destinul? Ce a fost în sufletul lui când se afla în trenul către lagăr? Se mai gândea la cărțile pe care deja le publicase? Îl urmărea vreo strofă anume? Sau s-a închis în sine?

Care vor fi fost ultimele lui gânduri, în mulțimea împinsă în camera de gazare?

Cred că a murit împăcat, simțind, înainte de orice, apropierea surorilor. Aș fi scris că decizia lui ar fi similară celei avute de Constantin Brâncoveanu, dar sunt diferențe.

Asemănarea pe care aș consemna-o: prin sacrificiul de sine (și nu numai), marele domnitor a dovedit ce înseamnă ortodoxismul, iar B. Fundoianu a pus mai presus de sine dragostea pentru surori, fixând-o acolo sus, pe harta valorilor morale.