29 noiembrie, 2020

Sunt ușor dezamăgit. Am fost trădat de mecanismul propriului blog. Începusem să scriu ceva despre Liviu Rebreanu, am bifat „Publică”, am avut pană de curent de o secundă și materialul mi-a dispărut, nu a mai fost de regăsit nici măcar la „Ciorne”…

În liceu, în clasa a IX-a, am împrumutat, de la biblioteca din cartier, volumul Nuvele de Liviu Rebreanu.

Pe atunci, mă întreceam cu Bogdan (nu-i mai rețin numele de familie), un coleg de la profilul bio-chimie, pe seama cărților: cine citește mai mult. El avea predilecție pentru narația polițistă. Cum mă revedeam cu el a doua zi, îmi și comunica titlul și numărul de pagini, ba chiar că a terminat o carte. Cât pe ce să mă complexeze prin ritmul său de lectură, dar am avut inspirația sa-l întreb: „Cum citești?” și el s-a dat de gol: „Citesc numai dialogurile”… M-am liniștit și l-am lăsat în pace. Mi-am continuat ritmul meu de transpunere în carte, de a-mi pune mintea în legătură nemijlocită cu fraza, cu semantica ei, trăind pe îndelete dimpreună cu personajele și având timp să fiu de partea acelora pozitive, să le estimez faptele.

Prin luna mai a aceluiași an, 1985, am cumpărat o veioză, dintre acelea care se prindeau de marginea mesei ori a patului. De dragul veiozei, îmi cumpărasem și oglindă: îmi puneam raza veiozei în ochi să mă conving de culoarea verde a cristalinului, dacă este într-adevăr verde (un cristalin albastru spre căprui, cu picățele verzi, ceea ce a rezultat din ochii albaștri ai tatei și negri ai mamei). Oricum, tot nelămurit am fost, dar într-o zi, prin 1997, fiind bronzat, cineva din suita mea de la mare (un fel de tabără) a exclamat: „Ce ochi are nășicul!” și alții s-au strâns în jur să comenteze și să observe cerculețele de verde. Cu un an înainte, unul dintre bunii mei prieteni de atunci mi s-a destăinuit: „Eram convins că ai ochii albaștri!”.

La acea veioză, am citit și romanul Ion, pe care îl aveam și pentru școală. M-am forțat să-l duc până la capăt. Depărtarea momentană de acest model de roman (de răscruce) este posibil să fi avut și o cauză bizară… Era vremea în care de ziua mea primeam numai cărți, iar una dintre ele, adusă de cineva, era veche, se vedea că o extrăsese din biblioteca personală. Deși eram atât de mulțumit pentru un asemenea cadou, totuși m-a supărat gestul, că mi-a fost înmânat pe fugă un volum atât de important, dar aproape zdrențuit…

Pentru că nu concepeam să nu am afinitate cu stilul marelui prozator, am trecut la Adam și Eva, respectiv la Pădurea spânzuraților, romane pe care nu le mai lăsam din mână. Stăteam în sufragerie, pe canapeaua umplută cu iarbă de mare, și mă refugiam pe frontul Primului Război Mondial, o regresie la nivel de subconștient, mă retrăgeam cu totul în encefal, acolo unde părea să fi avut ochiul care citea.

De fapt, mă întâlneam a doua oară cu volumul Pădurea spânzuraților. Prima dată: am mers cu bunicul matern, cu Drugă (așa i se spunea), la magazin, unde am cerut să-mi cumpere o carte. Cred că eram în clasa a treia. Acasă, m-am uitat mai bine pe volum și mi s-a părut că nu era ceea ce voiam. Bunicul a mers din nou cu mine la magazin și i-a pretins vânzătorului o carte pentru vârsta mea. Acesta a scos din raft, din spate, o carte frumoasă, format mare, copertă colorată: Eu sunt Toniță! de Gh. Nica și atât de mult mi-a plăcut, încât am recitit-o de mai multe ori, deși nu obișnuiesc („Noi obișnuim” – spunea Moromete).

(Anul acesta, am publicat, în mai multe reviste literare, trei articole despre Ion și Pădurea spânzuraților).


În anul 2000, am reluat lectura la Ion: ce expresie limpede, ce fir evenimențial! Într-adevăr, romanul este o capodoperă și ar fi meritat Premiul Nobel pentru anul 1920, după cum și Laurențiu Ulici susținea ideea aceasta în cartea lui, Nobel contra Nobel.

L-am ascultat pe Liviu Rebreanu pe youtube, într-un interviu pe care l-a dat în anul 1940, în calitate de director al Teatrului Național din București. Am fost surprins de tonul viu al vorbirii, de planurile pe care și le făcea (în această calitate), când se declanșase deja al Doilea Război Mondial. Prevedea punerea în scenă a lui Hamlet, pentru că, susținea el, trebuie jucată o piesă de Shakespeare în fiecare an.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *