Soarele matinal a înviorat câinii, care, dezghețați după frigul de azi-noapte, latră acum de bucurie, umplând văzduhul cu abur în formă de bot.
Apa nu a avut timp să se scurgă în pământ și a rămas la rădăcina trandafirilor. În dimineața aceasta, grădina este un patinoar pe care nu mai alunecă nicio floare.
Aș da cu piciorul să fărâm gheața, dar parcă m-aș lovi pe mine însumi, cel care mă oglindesc în cleștar.
O aducere-aminte coboară în mine, de la cap în jos, înspre adâncul ființei: am mai văzut pojghița aceasta de gheață în copilărie,
dar se ducea la vale, prin șanț, destrămându-se în tumult,
Ofer câte un exemplar din cărțile mele recente (un set): Carta a Tetis (Poeme în limba spaniolă), Nichita Stănescu într-un nou context (Carte premiată de către Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Craiova – Oltenia) și Absurdul în opera lui I. L. Caragiale.
Pentru doritori: să-mi scrie aici, pe blog, sau pe adresa mea de email: [email protected]
Vor primi cărțile trei dintre voi (prin tragere la sorți). Succes!
I. În Germania, am acordat prioritate la pompă unui neamț. Conducea o Dacia Duster – albastru metalizat. Nu am mai văzut Dacii Duster cu o astfel de culoare. Bărbatul s-a dat jos din mașină, a luat o pereche de mânuși de plastic, din suportul de la stație, a desfăcut bușonul și a alimentat. Meticulozitatea acestuia te-ar fi scos din sărite, dacă ai fi uitat că este neamț. Mă grăbeam și regretam că i-am acordat prioritate. Mă uitam la el cu dispreț și mă gândeam că, dacă aș fi fost pe un teren de fotbal cu el, nu ar fi mișcat în fața mea. Și acum, uite-l cum se lăfăie în acțiuni, ca Pele!; o fi în vreo pauză de la serviciu. Dacă l-aș fi desenat, numai coarne i-aș fi pus, deși fața îi este ariană. Îmi aduc aminte și eu că este neamț și îi stă în fire să calculeze totul. M-o fi estimat și pe mine: îi mai trebuie cinci minute în plus – își va fi spus – , ca să-l aduc la punctul de fierbere deplină, ca pe motor. De la cât arsesem de la nervi, fumul scos de țeava de eșapament este alb.
II. La spălătoria din oraș, cu o zi înainte de a pleca…
Printre mașinile de la rând, s-a strecurat o bunică, împreună cu două nepoțele. Le-am urmărit cu privirea, din curiozitate. S-au dus la un țarc: înăuntru, cotcodăceau găinușe pitice, de mai multe culori. Pe ramurile unui copac, răsărit în țarc, săreau bucuroase niște păsărele. Impresia era a unei primăveri capturate (conservate), care încânta privirea.
Aș fi vrut și pe fetițe să le aud spunând ceva, dar, nerăbdătoare, trăgeau de paltonul bunicii, s-o scoată de acolo, unde se instalase, găina cea mai mare.
Cu ocazia unui curs online, Andreea Tr. m-a întrebat ce părere am despre o carte motivațională, căreia i se face reclamă pe rețelele virtuale, fiindcă nu știe dacă s-o comande sau nu. În reclamă, ar fi întâlnit idei că există oameni din umbră care ne-ar influența negativ, care ne-ar ridica obstacole în calea de a deveni mai importanți decât suntem etc.
– E bine să citești orice carte, dar după ce le-ai finalizat pe acelea din lista conferită de mine. Sau să le citești în paralel. „Oamenii din umbră” cine ar putea fi? Eu, dacă aș scrie o astfel de carte, aș da un exemplu: cei mai bogați de pe planetă (cine ar avea capacitate mai mare de manipulare decât ei?). Cine vine acum la tine și îți impune să citești mai puțin? Sau, fiind medic, prin ce coleg al tău din incintă ar acționa acei oameni din umbră, pentru a te bloca pe tine să avansezi?
După titlu (între timp, Andreea mi-a comunicat și titlul respectivei cărți), îmi dau seama că mai mult decât ideile puse în circulație de către budiști, stoici și, eventual, Sfinții Părinți cartea nu poate susține.
-Într-un fragment, autoarea scrie: „dacă privești în trecut, devii deprimat, dacă te gândești la viitor, devii angoasat, iar dacă trăiești numai în prezent, ești liniștit”.
-Stoicii erau dintre aceștia, care îndurau viața prezentă, cu orice le aducea: nu se răzvrăteau, nu săreau peste rând. Nu cred că vei regăsi într-o carte profesională dilema trăită de Ion, protagonistul romanului (discutam de romanul Ion de Liviu Rebreanu), ce îl fericește: șansa de a se îmbogăți prin căsătoria cu Ana ori dragostea împlinită pentru Florica, fata săracă din sat?
-Aveți ceva împotriva literaturii motivaționale?
-Cunosc îndeaproape un autor de astfel de cărți. A și ținut mai multe seminare pe tema fericirii. Chiar am fost sunat de mai multe cunoștințe: mă întrebau dacă Adi, autorul respectiv. este ministru al fericirii, deoarece le vorbise despre ceea ce există în Dubai, unde efectuase o excursie de câteva zile, un minister al fericirii. Abordarea unei astfel de tematici, despre fericire, mi s-a părut superfluă: cine este în stare să ofere cheia unui asemenea statut spiritual, jinduit de fiecare om, încă de la începuturi? Întrebarea este retorică.
-La vârsta noastră, ne este necesară literatura aceasta: suntem derutați, nu știm cui să acordăm încredere și cum să ne distrăm etc.
-Probabil că ești în impas, devremece te interesează Secretele întregii vieți.
-Nu sunt, însă îmi pun unele întrebări.
-Eu totdeauna am fost selectiv. Dacă mergeam undeva și mă dezamăgea cineva de acolo, pentru că nu aveam subiecte comune sau ducea lipsă de bun-simț, îl evitam: a doua oară, nu mai exista să se întrevadă cu mine, nu-l mai cunoșteam, nu aveam de ce să-mi forțez limitele pentru a-l suporta… Și eu, la vârsta voastră, auzeam, în stânga și în dreapta, pe toată lumea, că se duce la discotecă, distracție neînțeleasă de mine. Mă întrebam dacă nu pierd ceva din ritmul fabulos al vieții. De fapt, eu fusesem cel câștigat.
-Mă întreb cum să reușesc în viață.
-Respectându-i etapele și să nu ai așteptări mari de la nimeni. În liceu, primisem două premii literare, în doi ani consecutivi, care au constat în participarea la două tabere de creație. Îmi doream din tot sufletul să debutez într-o revistă literară. Pe atunci, nu era decât una în oraș. Cineva mi-a aranjat o întâlnire cu unul dintre angajații revistei, care nu m-a ajutat, decât cu vorbe de complezență. Am debutat cam peste un an, de la această întrevedere, dar nu prin mijlocirea celui pe care l-am contactat. Am stat la rând și debutul revuistic a fost cu un singur poem, într-o rubrică intitulată Debut liric (în care au apărut atâția, motiv pentru care nici nu m-am bucurat). Cel care mi-a clănțănit, ca să scape de mine, a fost portretizat într-o carte de către un prozator, care a avut ocazia să-l cunoască bine: din pagini, îi transpar tarele morale, prefăcut și mieros, dar fără să ajute pe cineva, măcar din prevederile fișei postului.
Oricât de mult m-am zbătut, nu am obținut, la timp, succesul respectiv. Astăzi, nu mă mai interesează momentul și pot concluziona că toate au venit când trebuie, deși, repet, mi-a fost greu, stăteam în loc să-mi rezolv debutul, iar când scriam, mă întrebam dacă voi publica vreodată, incertitudine care m-ar fi determinat să clachez. Emoțiile erau puternice, dinaintea foii, ele nu țineau cont de părerea nimănui, veneau peste mine în valuri. Aveam de ales: ori suportam eșecul (așa priveam imposibilitatea de a publica într-o vreme în care aproape o revistă întreagă era dedicată partidului), ori mă lăsam distrus de ideea că a mai trecut o zi în care eu m-am trădat pe mine însumi, fiindcă nu am catadicsit să mă exprim, din perspectiva poetului care pretindeam că sunt. Din fericire, imboldul secund a biruit. Dacă un autor motivațional a trăit astfel de situații, ar fi îndreptățit să scrie pe tema răbdării și a ambiției de a-ți vedea de treabă, departe de invidia lumii, de tumult.
Afară, în șezlong: îmi arunc ochii pe o plasă de plastic pe care scrie: România neîmlânzită. Imaginea, însoțită de un asemenea slogan, conține un fluture cu aripi roșii aterizat pe o floare albă. Deși manipulez de mult timp plasa, fie la cumpărături, fie acum, când îmi e de folos să nu-mi ude scaunul, nu remarcasem reclama (haioasă prin contrast).
L-am sunat pe Titi. Îmi spune că o visează în fiecare noapte pe Otilia. „Am dormit pe canapea și am visat-o că umbla pe aici. M-a văzut plângând și m-a amenințat că mă spune mamei, mama mea. Eu i-am atras atenția la câini, să aibă grijă de pitbull, că-i mușcă pe ceilalți”. Aveți pitbull? „Nu, dar așa am visat. Mâine, îmi depun dosarul de pensionare, că am dreptul, însă mă mai duc la lucru, să scap de durere. Toată casa este imprimată de urmele Otiliei”.
Niciodată nu revăd un film și nu recitesc un volum, dar, în ultima vreme, mi-am afectat consuetudinea, datorită intrigii captivante a două filme, A fost odată la… Hollywood și Scapă cine poate.
În primul dintre ele, Brad Pitt și Leonardo DiCaprio joacă magistral, precum și Luke Perry (atât cât apare). De asemenea, subliniez viziunea de excepție a regizorului Quentin Tarantino.
Scenele preferate sunt cu personajul Sharon Tate, interpretat de Margot Robbie, în cinematograf, vizionându-se pe sine pe marele ecran, incursiunea cascadorului Cliff Booth (interpretat de Bradd Pitt) în ranch-ul dominat de hipioți, conflictul dintre același cascador și Bruce Lee, dialogul sublim dintre actorul Rick Dalton, jucat de Leonardo DiCaprio, și copilă, precum și finalul (care inversează datele realității, prin artă, aducând, astfel, un omagiu celebrelor victime ale lui Manson).
Starea pe care o am la revederea filmului este aceeași, de evadare în cadrele unei lumi care nu se mai regăsește astăzi, decât reprodusă în film. Nu mă încarc suplimentar cu vreo emoție…
Thrilerrul Scapă cine poate (2019), pe care îl vizionez ori de câte ori îl prind pe HBO, mă atrage prin câteva aspecte la care meditez (pe durata filmului): 1. o melodie, ca pentru copii, De-a v-ați ascunselea, transmite mai mulți fiori de groază decât scenele în sine; câți, dintre cei care au văzut filmul, o vor mai asculta ca pe o melodie propriu-zisă, delectabilă, cu alte ocazii? Probabil, niciunul, întrucât li se va părea prevestitoare de rău (producția cinematografică a etichetat definitiv melodia și, dacă aș fi compozitorul sau interpretul ei, aș cere despăgubiri serioase). 2. Într-un palat luxos, locuit de o familie cu pretenții în societate, se pot comite astfel de crime, pe bandă rulantă, în numele unui anumit joc, fără a fi descoperiți și pedepsiți? 3. Ginerele pare un nou Romeo, însă, influențat de bizara lui familie, devine, în final, dornic să-și ucidă mireasa. Rolul miresei este interpretat magnific de către Samara Weaving. Finalul este specific epopeii, cu intervenții autoritare ale divinității.
Dintre filmele intitulate Scapă cine poate, acesta, regizat de către Matt Bettinelli-Olpin și Tyler Gillett, este cel mai bun.
Dintre producțiile autohtone, revăd: Maria, regina României (2019) – felicitări actriței Roxana Lupu, care joacă exemplar! – și B.D.
Am nimerit în partea opusă, nu în aceea de la care trebuie să zbor. Urmez indicațiile cu sectoarele, pentru mine valabil fiind „B”. Trec prin aceeași librărie de astă-vară, în care zăresc un tânăr citind. Dacă sunt mai atent, ecoul estival al pașilor mei pe aceleași culoare încă îl aud. Intru să-mi iau o limonadă. Simt nevoia de acru. La ieșirea din market, în partea stângă, zăresc mai multe sortimente de plăcinte, dar îndrept cleștele către un ștrudel, pe care-l afund in punga de hârtie. Prima vânzătoare mă îndeamnă să merg la colega ei, ceea ce și fac. Țin portofelul în mână. O aud pe vânzătoare spunându-mi ceva: îmi arată cardul care-mi căzuse la picioare. „O! O! O!” – reacționez eu, oarecum timorat de propria-mi imprudență.
Ies din aeroport, să mă uit la lume. Mai am două ore până la îmbarcare. Mă așez pe un suport de fier. Sorb din limonadă, mai dau câte un telefon în țară. Două nemțoaice volubile ies la taclale. Cine a spus că numai româncele sunt frumoase? Din spate, se aude un huruit. Un cerșetor în vârstă, cu părul alb, cară după el un bagaj: caută în tomberon sticle de plastic (dureroasă secvență, într-un loc / într-o țară în care nu te aștepți să întrezărești așa ceva!).
Reintru în aeroport, mă dezinfectez. Din toaleta de alături, iese același cerșetor – pare familiar angajaților care-l lasă în voia lui să umble pe acolo.
În sala de așteptare, aud vorbindu-se românește, la casa de check in, chiar s-a așezat cineva, un tânăr cu mama lui; de fapt, și-au instalat numai bagajele și s-au retras pe scaunele din proximitate. O tânără, îmbrăcată în haine de piele, fustă și geacă, se uită pe sine, butonând la telefon, dar are prestanță.
Mai am timp de colindat. Îmi iau gumă de mestecat. Agreez să ies pe aleea cu mașini, perspectiva e minunată, marcată de vârfuri de clădiri. Nu este nici frig. După un timp, mă uit la ceas: e aproape ora două. Refac traseul ca după tipar: ușile se deschid automat, pășesc în interior, îmi trec palmele sub pufurile cu dezinfectant, mă îndrept spre casa 22, pentru check in; scot cartea de îmbarcare din plicul de plastic și îi schimb locul, s-o am la îndemână, o strecor într-unul dintre cele două buzunare exterioare ale rucsacului.
În timp ce schimb impresii cu turiștii de pe lângă mine, pe seama veștilor din țară, două tinere nemțoaice, îmbrăcate impecabil, ridică, pline de energie, benzile galbene din fața caselor și ne vorbesc în germană. „Grea mai e limba asta!” – enunță o femeie cu părul alb, ostentativă în acțiune și vorbe: plasează două genți masive pe banda rulantă, înaintea altora care așteptau la rând.
După ce prezint cartea de îmbarcare, tânăra de la casă mă dirijează în dreapta, catre serviciul de securitate. Cunosc traseul, de astă-vară, dar se întâmplă să fiu însoțit de către mama celui care vorbise in germană cu fetele de la case. Îmi spune că locuiește în Germania, că și-a condus mama la aeroport. Mă uit în spate și, într-adevăr, o femeie măruntă vine după noi. Are o claie de păr și ochii albaștri parcă ar fi două bobițe de năut. Femeia se oprește la un tonomat și ia o sticlă de apă plată, deși fiul îi transmite că trebuie s-o bea până ajunge la sectorul de securitate. Mă despart de ei. Cineva îmi strigă box number one! O angajată îmi face semn bucuroasă, că ea este number one. Nu o contrazic. Dimpotrivă, îi întăresc impresia. Îmi așez rucsacul in cutia de plastic. „Number one” îmi face semn să arunc sticla de Cola din buzunarul extern al rucsacului. Și cât am căutat sticla aceasta, în mașină, fără s-o găsesc. Arunc sticla in containerul din apropiere. Îmi dau jos geaca, scot din ea pixurile și ce mai am. Trec prin dreptul unui aparat care mă scanează, în timp ce sunt palpat de către o lucrătoare. Îmi recapăt lucrurile, după ce trec de controlul corporal. Din câte observ, mama respectivului tânăr român are mai multe de „pătimit”, tocmai din cauza sticlei de apă, achiziționate adineauri: femeia e supusă unui control minuțios.
În sala de așteptare: știu cum stau lucrurile. Merg la un tonomat și iau o sticlă de Cola, am comandat-o la aparat. Când pun mâna pe sticlă, descopăr că are zahăr zero, ceea ce mă dezamăgește, întrucât prefer Cola clasic. Dau ocol. Îmi iau un sandvici. Nu sunt nici sătul, dar nici foame nu prea îmi este, însă, pentru a combate senzația de foame, care este între cele mai greu de suportat stări, am indicat în engleză acel sandvici cu două șnițele în el. I-am replicat asiaticei de la bufet că nu am înțeles prețul. Mi-l repetă, dar nu i se pare îndeajuns; supărată numai dintr-atât, că i-am pretins, încă o dată, să-mi spună prețul, îmi trântește pachetul pe tejghea. Vreo două vorbe îi trântesc și eu, dar nu i le mai potrivesc în engleză. Mă așteptam ca japoneza (așa părea după culoarea pielii) să fie politicoasă, mai ales că nu avea pretext de a se bosumfla. Îmi propun să nu mă enervez. După ce mănânc trei sferturi din sandvici, trec pe la un refugiu să mă dezinfectez. Acolo, un moldovean brunet se certa în telefon cu mama lui, apelând la invective etc. Îl calmez prin câteva sublinieri ale unor aspecte de conjunctură… Revin în sala de așteptare. Încerc sa-mi iau rucsacul de pe banchetă, dar o bretea se încurcase în speteaza banchetei. Tânăra în haine de piele surâde, observându-mi efortul. Imit cu mâna o serpentină: „S-a întortocheat ca la aeroport” (vorbeam despre breteaua de la rucsac). Comparația era cu traseul parcurs de noi până în sala de așteptare.
Aceleași nemțoaice energice de la check-in reapar și ne anunță să ne prezentăm cu tichetele, pentru a ne îmbarca. Sunt două scări deschise la avion. Biletul meu indică un loc în față. Pe acea scară, nu îndrăznește nimeni să urce. Toți pasagerii se duc la cea din coadă. În dreptul primei, întrezăresc stewardesa. Îi fac semn din mână, dacă-mi e permis să urc prin față. Aprobă, dând din cap. Urc… Locul e pe dreapta, al cincilea scaun. Plasez rucsacul în cutie, deasupra. Sunt îngrijorat, fiindcă am auzit zvonuri că, azi-noapte, au trecut Germania pe lista țărilor din zonă rosie, motiv pentru care este posibil să intru în carantină. Până una alta, nu pierd spectacolul unei stewardese, care interpretează prin mimă instrucțiunile care se aud în boxe, cum să folosim masca de oxigen etc., în situații de urgență.
Avionul decolează. Nu am pe nimeni lângă mine, pe scaun. Mă uit pe geam. Pista rămâne în urmă. Am trecut de nori. Stewardesele fac un control sumar: „De ce v-ați agățat geanta de măsuță?”. „Beui apă!” îi răspunde intrigată o tânără romă.
După scurt timp, ni se aduc niște formulare de completat. Îmi scot pixul metalic din buzunarul drept al gecii. O pasageră îi cere stewardesei un instrument de scris. „Vă împrumută domnul!” – îi răspunde tânăra interogată, după care, uitându-se la mine: „Sunteți de acord să-i împrumutați doamnei pixul?”. „I-l împrumut de tot” – sugeram, astfel, că nu am de gând să-l mai recuperez, de teama infectării cu virus. Doamna din spate mi se adresează, i-l împrumut, nu comentez. Nu-i pot repeta gluma, pentru că, probabil, nu o percepe în undă relaxantă. Ea i-l înmânează celui de lângă. Nici nu am dezinfectant. Nu ți se dă voie cu așa ceva în avion. Scriu declarația. Mai dețin și alt pix, un Schneider albastru. Și acest pix îmi este cerut și de femeia cu „beutul”, care, mai departe, îl dă, din mână în mână, rudelor de alături și de pe bancheta din spate. Nu am cum să refuz recuperarea obiectului, pentru că s-ar interpreta. Dar cum mă dezinfectez? Cele trei stewardese trec pe culoar, cu acea măsuță cu produse variate. Una dintre ele îmi este datoare, ea a semnalat că posed pixuri: „Domnișoară, aveți un dezinfectant?”. Îmi pulverizează spirt în palme: „Sper să fie util!”. „Pompiță din aceasta am și eu în mașină”. Totuși, merg la toaletă, unde folosesc, aproape în voie, apă și săpun. Baia este similară acelora din tren, minoră și cu acleași dotări.
Nu apucasem, în aeroport, să beau cafeaua a doua din zi. O comand stewardesei, care-mi aplicase câteva pufuri de spirt. Au și câteva meniuri, despre care mă interesez: Care este mai convenabil? Chipsuri și bere! Pentru că nu beau alcool, nu pentru faptul că aș fi pocăit sau bolnav, Doamne ferește!, rămân la cafea și la o ciocolată.
În aeroport, acasă… Stăm încolonați, fiecare cu declarația în mână.
Cei de la DSP ne așteaptă… Sunt două femei și un bărbat. Sper să nu intru în carantină. Azi-noapte, în timp ce dormeam, au trecut Germania pe lista țărilor din zona roșie. Dispoziția a intrat în vigoare. Din Koln, am plecat la ora 16 și se fac două ore. Dar în România, am ajuns la ora 19,00, din cauza fusului orar.
Îmi vine și mie rândul. Îmi susțin cauza. Una dintre femei începe să noteze ceva pe declarația mea: „Sper că nu mă treceți în carantină! Eu nu am făcut altceva, decât am tranzitat”. Mă „plasează” la colegul ei care se ocupă de asemenea situații excepționale.
„Domnule, îi spun, ieri, am fost în țară, iar acum, tot în țară sunt. E aberant să mă treceți în carantină”.
„Demonstrați-mi că ați ieșit, ieri, din țară”.
„Am taxele de drum în buzunar. La vamă, am stat numai câteva secunde. Sunați acolo! Doar am tranzitat, nu am luat contact cu nimeni, am oprit numai în locurile recomandate de lege” etc.
În fața mea, se strecoară un domn cu o foaie în mână: „Carantinarea m-a prins în avion. Este normal? Am plecat la ora 16 din Koln. Am făcut două ore! Sunt victimă a fusului orar?”. Intervenția lui este de prisos, fapt pentru care a revenit la rând.
Văd că asistentul medical nu are de gând să mă excepteze. Tot dă să noteze pe foaie carantina. Atunci, încep să-i vorbesc la pertu:
„Ți-au dat putere și te joci cu libertatea mea? Te simți superior? Face-mi testul și dacă sunt pozitiv, recunosc starea de carantinare, dacă nu, lasă-mă în boii mei!”.
„Am și eu copii care studiază în străinătate”.
„Mi-o spui ca să te lauzi? Eu ți-am explicat, pentru a-mi înțelege situația, nu pentru altceva. Aveai și tu ocazia să treci în tabel pe cineva că doar a tranzitat, pe mine, pentru că doar aceasta am făcut. Oricum, îți doresc să ai și tu parte de ceea ce îmi produci tu mie acum!”.
Am ieșit din aeroport extrem de afectat. Ploua cu găleata. Până acasă, am mers pe jos, cam un kilometru. Am intrat sub dușul fierbinte, pentru a mă purifica de impresiile cele mai rele. Am suportat degeaba carantina… Dacă nu aș fi locuit la curte?
În prima zi „de libertate”, am stat până seara în oraș, pentru a-mi rezolva treburile.
Finul Fan era acel personaj puternic, omenos, curajos, în stare să intervină în favoarea noastră oricând – o asemenea încredere aveam cu toții în el (toți: părinții mei, soră-mea și cu mine. Precizez, pentru că nimeni din afară nu are cum să înțeleagă legătura puternică și sfântă cu finul nostru). Trăsăturile acestea îl singularizau în mijlocul neamului său; în plus, mereu se îmbrăca elegant și la modă. Prin respectul deosebit pe care a știut să ni-l arate constant și până a murit, finul Fan rămâne o legendă pentru noi, un model perfect pentru ceea ce este finul în dicționar pentru naș. De fapt, definiția ar trebui rescrisă, conform standardului la care a fixat-o finul Fan prin conduita lui exemplară față de noi.
În anul 1978 sau 1979, a plecat la muncă în Irak și m-a întrebat: „Nășicule, ce-ți aduc de acolo?”, „Un stilou!” – am răspuns (aveam opt / nouă ani și visul meu imediat era să scriu cu un stilou chinezesc). În 1980, a revenit și ne-a sunat. În sufrageria apartamentului său, m-a întrebat, încă o dată: „Nășicule, ce mi-ai spus să-ți aduc?”. „Un stilou!”. Mi-a făcut semn să merg și să-l iau de pe televizorul Diamant (aparat imens, alb-negru). Pe milieu, erau două stilouri negre, învelite în celofan: „Sunt două stilouri!”. A început să râdă: „Unul e pentru nășica!” (pentru soră-mea).
Cu acest stilou, din fibră de sticlă (nu plastic!) și cu peniță suflată în aur, am scris la toate examenele mele. Stilourile au fost însoțite cu bomboane gumate și mai multe, dar nu-mi mai amintesc. Pentru prima dată, am văzut un dolar american, pe care finul îl pusese pe masă și ni-l prezenta ca pe un obiect de colecție: am contemplat îndelung figura lui Washington, precum și culoarea verde a bancnotei.
La fel ca toată suflarea satului, finul Fan era de nelipsit de la Sărbătoarea teiului. Îi plăceau hora și cântecul popular.
Odată, după încheierea festivalului, în drumul istovitor către casă, drum pe care-l parcurgeam pe jos – eram cu ai mei (să fi avut veo șapte – opt ani), ne-am oprit în loc: niște crângani bătuseră pe cineva sau îl amenințaseră; se strânsese lumea și comenta: ce e de făcut, pe cine să anunțe, pentru că nu vedeai neam de milițian. Din spate, venea și finul Fan care a aflat despre ce este vorba. A strigat la acei bătăuși, care se depărtaseră pe drumul spre satul lor…
-Îl cunosc, afirma finul către noi, cărora ni se părea imposibil că s-a găsit cineva să-i înfrunte pe scandalagii, este un văr mai depărtat al meu, fir-ar el al dracu!”. Cu aceste vorbe, s-a îndreptat către văru-său. L-a ajuns. Nu am putut vedea ce s-a întâmplat, dar, la întoarcere, însuși finul povestea cum i-a aplicat o corecție individului, corecție de nereprodus în cuvinte, din cauza violenței.
Ultima discuție dintre mine și finul Fan a fost telefonică. L-am sunat acum un an. Numărul mi l-a furnizat soră-mea: „Vezi că este bolnav. M-a căutat pe mine la serviciu, să-l ajut cu un act”. Nu era încă înfrânt, din punct de vedere moral.
Ar fi mai multe de scris…
Finul Fan mi-a rămas în minte și în suflet, prin această scenă: când tata era depus pe catafalc în biserică și a trebuit, pe rând, să ne luăm rămas-bun de la el, finul l-a sărutat îndelung pe colțul gurii. A fost cel mai impresionant și grăitor gest despre autenticul respect pe care, timp de o viață, i l-a purtat cu drag tatei și, implicit, nouă. Sunt convins că, în fața propriei morți, finul Fan a avut aceeași atitudine calmă, bărbătească, exprimată apolinic de privirea lui albastră.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”