Cum am intrat în curte, am primit energia pozitivă a spațiului; m-am închipuit cum mă trânteam, plin de seninătate, în iarba moale, cum îmi plăcea să spionez diversele gângănii care mișunau prin țărână, dar, de această dată, am prins o zi de frig, astfel încât, am mai intrat în casă, în camera de la etaj, de unde am privit dealul Banița, pe a cărui coamă, întrezărești mereu un cal priponit sau un țăran, ducându-și unealta de lucru, în spate. Deseori, pe Banița, întrevezi istoria, întrucât, în al Doilea Război Mondial, acolo, au explodat două obuze, ale căror urme sunt adânci, precum un crater selenar.

După ce am dat o tură prin cameră, deschizând cărțile, pe ale căror foi mi-am mai trecut, în timp, idei, m-am așezat în fotoliu. Pe măsuță, am revăzut câteva dintre fotografiile mele și m-am analizat, din perspectiva maturului de astăzi. În sinea mea, am încercat să recuperez gândul copilului din poză, gând pe care încă mi-l aduceam aminte, dar, înainte, de orice, încă o dată, emoția mea, din fața aparatului sau a omului care-l mânuia, mi-a revenit în inimă și am îndrăgit, suplimentar, pe copilul care eram, plin de speranță, în acel moment, să ies bine în obiectiv.

În casa veche, aflată încă în picioare, obișnuiam, seara, să mă uit pe geam, înspre Banița, fiind atras de șiragul de lumini de la șosea. Mi se păruse, odată, că văd o fetiță blondă (de vârsta mea de atunci), cu părul lung și împletit în codițe, sărind prin camera ei. Îi ceream mamei detalii, despre cine ar fi etc. Faptul era o continuare în realitate, a poveștilor pe care le ascultam, la radio, la ora 20,00.

Cu aceste amintiri, am coborât în curte și m-am plimbat printre pomii înfloriți, sperând să dau vârsta mea de acum, pe aceea pe care o aveam când mă urcam în liliac, dar niciun zeu nu mi-a îngăduit strădania.