Vara, în singurătatea curții de la țară, îmi calculam șansele de a deveni fotbalist: dacă voi jongla mingea de cincizeci de ori – îmi spuneam – , voi ajunge, iar, dacă nu, etc. – nu aveam curaj să finalizez ideea. Pe cât de repede se adunau norii deasupra mea, în necazul nereușitei, pe atât de iute se risipeau, când dublam numărul jongleriilor.

Ce disperare mă cuprindea, când mingea sărea departe de mine! Regretam ce-mi spusesem anterior și reîncepeam jocul. Unda supărării pornea de la inimă, ca o tulburare în vene, și mă simțeam solitar în ambiția mea, Aveam presentimentul că mi se închid porțile, în direcția sportului, dar nu mă împăcam cu situația, datorită calităților pe care le aveam în domeniu: viteză pe spațiu scurt, gândire tactică și precizie în șut. Totuși, nu era vremea cinstei. Se credea că marea echipă va merge la fel de bine, indiferent pe cine promovau ei de la juniori și tineret, pe diverse interese.

Prinsoarea cu mine însumi, cea din curte, ținea până auzeam pe cineva strigând la mine să ies în drum, pentru o discuție sau alt joc.