Lumi în paralel (4)

Fiul boierului nu a întâmpinat atâtea opreliști – am înțeles… A avut o carieră de inginer (cred), în capitală. L-am cunoscut, într-o vară, tot prin 90. Se întâlnise cu tata, pentru a pune la cale o colaborare – tata să-l ajute să recapete și să administreze lunca – scop îndeplinit.

Din convorbirile din mașină (l-am dus să revadă locurile natale), am reținut plăcerea lui de a reitera vorba principelui Carol (devenit rege, ulterior), rostită la auzul salvelor de tun (Războiul de Independență, 1877): „Asta-i muzica ce-mi place!”. Domnul Bumbaru a pus accent nemțesc pe cuvântul „muzica”. „Iar în 1947, a venit la putere clasa muncitoare” – am continuat eu perspectiva. „De care s-a ales praful!” – a concluzionat domnul Bumbaru, un om oarecum scund, slăbuț și îmbrăcat în haine sobre, care nu-l scoteau din comun; l-am găzduit la noi, la țară, câteva zile: se trezea cu noaptea în cap și hălăduia pe dealurile copilăriei lui, de unul singur, împins de dorul traiului în bunăstare și în siguranță. Avea o fiică, pe Diana, care, în urmă, după moartea lui, a desfăcut tot ceea ce el reînchegase, sprijinit masiv de tata.

Noi nu ne-am ales cu nimic, decât cu efortul. Câtă vreme tata a trăit, nimeni nu s-a apropiat de luncă (dacă dispăreau doi – trei copaci, într-un an). La o lună, după ce tata nu a mai fost, lunca a fost distrusă, pe suprafețe mari.

Diana a pecetluit soarta domeniului Bumbaru, într-un mod nedrept, atât față de memoria străbunilor ei, cât și față de noi, cei care i-am sprijinit stirpea necondiționat.

P.S.

Sfârșitul domnișoarei Bumbaru a fost de thriller și, de aceea, nu-l voi descrie.